Posts tagged ‘Tibi’

03/07/2015

Hai Hui prin Boston. Cele 6+4 zile ale lui Dan prin orașul la care visez

Vedere din Boston, cu Gelu, Dan și Tibi. Sau, după cum sună explicația foto originială: Athos, Portos și Aramis (sau viceversa), din Hunedoara la Boston. Sursa: bostondanieln.wordpress.com/

Vedere din Boston, cu Gelu, Dan și Tibi. Sau, după cum sună explicația foto originială: Athos, Portos și Aramis (sau viceversa), din Hunedoara la Boston. Sursa: bostondanieln.wordpress.com/

Prietenul meu Dan Necșa a avut parte de două călătorii în SUA în ultimele trei luni. Ceea ce mi se pare OK. Mai ales că cele două călătorii au inclus orașul meu preferat, New York (prima), respectiv orașul la care visez: Boston (a doua).

read more »

Etichete: , ,
27/10/2011

Burghiul care dă găuri pătrate

Am primit acest filmuleț de la prietenul meu Tibi, care e un inginer foarte bine apreciat peste Ocean. Știu că e nițel incorect termenul de găuri pătrate, dar titlul trebuie să spună despre ce e vorba astfel încât să priceapă toată lumea, chiar și cârcotașii 😛

Etichete: , , ,
03/04/2011

Am făcut-o de mămăligă

Tibi si Oc, în Muntii Retezat-Godeanu, august 1992. FOTO: Călin HERA

Ieșisem din Godeanu, intram în Retezat. Am pus cortul în Poiana Pelegii. Eram cu Tibi și cu Oc. Pregătesc eu cina, am spus (ideea îmi venise la Piatra Iorgovanului). Am aruncat mălai în apa fierbinte (dădusem un praf de sare și un cub de unt). Când mămăliga strălucea ca luna plină peste lacul Bucura, am spart ouăle purtate în secret în cutia de aluminiu. Speram să prindă crustă, să fie gălbenușul cleios, speram ca albușul să se lege prin cea mai bună mămăligă care poposise vreodată prin acel ceaun. N-a fost să fie. Nu încercați așa ceva acasă.

07/08/2010

Cântec între Pietrele si Gentiana

Eram tineri. Fierbea sângele în noi. Am plănuit, oarecum „din scurt”, o mică escapadă în Retezat. Ceva domestic, însă: cazare la priciuri la Gentiana, care era refugiu în anii ăia (era prin vara anului 1985, cred), cu câteva ture usoare până la Bucura, Galesu samd. Era o vreme în care zburdam prin Retezat, băteam recorduri. Eram tineri.


Fotografie făcută în muntii Retezat, în apropiere de refugiul Gentiana. Lângă stânca pe care stăm pentru această fotografie găsisem un zmeuris excelent! (Fotografie trimisă de Tibi)

Îmi amintesc o fază din acea escapadă, una pe care le-am povestit-o si copiilor. Era după-amiază când am descoperit că nu mai avem pâine. Aduc eu, am spus. Am plecat, gonind, spre Cabana Pietrele. În mod normal, un drum dus-întors se face cam în 3-4 ore. În vremea aceea, o oră si jumătate îmi era arhisuficientă. Îmi calculasem că am timp, la Pietrele, să sorb o ciorbă (tanti Florica făcea o ciorbă de cartofi senzatională!) si apoi s-o iau voiniceste înapoi, să ajung fix când fetele vor fi terminat de făcut mâncarea la Gentiana.

Dar la Pietrele am întâlnit niste amici vechi. Ne-am întins la povesti. Era deja noapte când am pus pâinea în rucsac, mi-am luat la revedere de la amici si am purces la deal.

Era o noapte plăcută, de vară. În pădure era foarte, foaaarte întuneric. Stiam cărarea cu ochii închisi, aveam la mine lanterna, una chinezeasca, metalică, cu trei baterii, deci întunericul nu era o problemă. Totusi, după vreo 15 minute de la plecare, când eram deja în adâncul pădurii, pe o coastă de munte, întunericul a început să fosnească, să tipe, să urle, să trosnească.

Nu se cuvine ca un tânăr de 17 ani să se teamă de ceva, dar, fără să vreau, mă treceau ceva fiori. Îmi aminteam că mai mersesem singur prin pădure o singură dată, când aveam nouă sau zece ani, era primăvară si eram îndrăgostit de o fată căreia am vrut să-i fac o surpriză (dar asta e altă poveste).

Ei bine, trebuie să cânt, în gura mare, mi-am zis, ca să alung eventualele sălbăticiuni. Am început timid, apoi din ce în ce mai tare, cu siguranta celui care stie că nu-l aude nimeni. Am cântat din toti rărunchii toate melodiile pe care mi le-am amintit, am cântat si imnul de stat (era Tricolorul pe vremea aia), am cântat Tot înainte, mândrii pionieri, dar si Magdalena, spune drept, cine te-a muscat de piept, ori Aoleu,/ce să mă fac, Doamne, eu?/Se mărită Mona mea/Nu stiu, Doamne, ce-i cu ea.

În fine, am ajuns răgusit la Gentiana. Luminile lanternelor coborau deja către pădure, pentru că se făcuse cam târziu. A urmat, fireste, o seară de pomină. Eram tineri.

NOTĂ. Am scris aceste rânduri provocat de un comentariu MeetTheSun la fotografia cu rucsacii pe cadru. Totusi, n-am răspuns expresiei folosite de ea („înaintasii în ale drumetiei montane sau alpinismului românesc”). Zic doar două vorbe acum: înaintasii au fost mult înainte de a fi apărut noi. Am cunoscut câtiva. Revin.

06/08/2010

Rucsaci pe cadru (alb-negru)

Bunul meu prieten Tibi mi-a trimis două fotografii cu nume de locuri. Vă arăt una dintre ele, care chiar că trezeste nostalgii!

„Era Aprilie 1988 si plecam in una din cele mai extraordinare ture pe care le-am facut in viata mea”, mi-a zis Tibi. Si, trebuie să vă spun, a făcut o grămadă de ture ca lumea!

30/12/2009

1989. Răguseală

22 decembrie
Dis-de-dimineata, înainte de a pleca la Deva, trec pe la I., mătusa mea, care ar trebui să plece azi în Germania. A trecut de la faza de teamă de ce va fi la cea de nerabdare. Nerabdarea de a vedea ce se întâmplă în tară. În orice caz, îmi mărturiseste ca si-a anulat plecarea. Singura grijă e pentru fiica ei (varisoară-mea are 11 ani): dar dacă Ceausescu înăbuse ceea ce pare că s-a pornit si se închid granitele? E drept, pasaportul pe care l-a primit îi conferă, totusi, o oarecare sigurantă.

Tu ce zici să fac?, mă întreabă. Stai, îi zic. Simt eu că va fi bine.

Apoi fug la autogară, unde mă întâlnesc cu Tibi. Discutia cu Dragos e scurtă, între două autobuze. Greva din combinat, despre care auzisem dimineata, de la tata, a evoluat în adunarea oamenilor, cu scopul de a porni spre centru. La Deva, văd deja oameni adunându-se. În autobuzul de Hunedoara, oamenii sunt surescitati. Vorbesc între ei. În soaptă, dar vorbesc. Despre ceea ce li se întâmplă.

De la autogara din Hunedoara, mergem o bucată de drum cu coloanele de muncitori. Fug acasă să aflu vesti. Florin, de la Resita, telefonase ca să spună că acolo e deja revoltă. Aflu despre împuscăturile de la Bucuresti. Aflu despre fuga lui Ceausescu. Iustin e răgusit.

Nu pot sta în casă. În centrul vechi, in fata partidului, e lume multă. Ne îmbrătisăm. Stau mult asa cu Laura. Ne amintim de manifstele noastre, din urmă cu un an. Studentii veniti de la Timisoara sunt cei care animă multimea. Îngenunchem în memoria celor căzuti. De zeci de ori. Spunem rugăciuni. Multi oameni dau doar din buze. Florin I., răgusit, agită un steag. De la balconul partidului iau cuvântul o droaie de oameni.

Înainte de miezul noptii, ne cărăm spre case. E ciudat: se dă program la televizor si la ora aia. Nu dorm până dimineată, când plec să mă întâlnesc cu băietii. Avem furnicături. Simtim că asta nu e tot.

30/12/2009

1989. Azi-mâine în toată ţara

E 19 decembrie şi am veşti alarmante dinspre Timişoara (via Europa liberă şi tata). Un prieten al lui Tibi a dispărut în timpul manifestaţiilor, când s-a tras asupra oamenilor. M-am înţeles cu Tibi, prin tata, să ne întâlnim la Hunedoara. Sper să vină şi clujenii. Trebuie să ajungem la Timişoara, cât mai repede. Trebuie însă să ştim unii de alţii.

În Bucureşti, atmosfera e încărcată. Parcă toată lumea spionează pe toată lumea. Aproape nimeni nu vorbeşte. Am senzaţia că, dacă aş avea nemaipomenitul curaj de a striga ceva pe stradă, aş fi secerat. De gloanţe, de privirile celorlalţi.

Pierd trenul de 16.10. Dintre toate trenurile pe care le-am pierdut vreodată, de ăsta îmi pare cel mai rău. Măcar mă întâlnesc cu Lia. Ne sărutăm mult. Nu înţelege de ce vreau să plec.

Ajung acasă în 20 decembrie. Aflu droaie de veşti dinspre Timişoara. Abia aştept să vină Tibi de la Timişoara, să povestim. Tata e foarte preocupat.

21 decembrie.
Poveştile lui Tibi sunt terifiante. Îmi spune despre Dragoş, pe care îl cunoscusem la Deva şi, parcă, dintr-o scurtă tură montană (sau doar proiect de tură, nu-mi amintesc bine). Despre curajul, nebunia lui. Despre felul în care l-a rugat pe Tibi, l-a implorat, să iasă în stradă. „La ce bun să stai aici, în cămin? N-avem nimic de pierdut, numai de câştigat!”. Apoi, Dragoş a dispărut.

Seara, apare Nicu, de la Cluj. Înainte de a merge la el acasă, vine la noi. E livid. Se ţine de pereţi. Îl ţin să nu cadă. „Am trecut printre cadavre. Se trăgea în oameni…”, reuşeşte să îngaime. Am impresia că e ori-ori. La prânz, Ceauşescu făcuse un miting în Bucureşti. Foarte-foarte mulţi oameni. Am auzit că mitingul s-a terminat mai devreme decât era programat şi nu cum ar fi vrut Ceauşescu. Oare am plecat din Bucureşti când nu trebuia?

După ce pleacă Nicu, mai liniştit, vine Tibi. „Hai să mergem!”. Tata vine cu noi. Coborâm spre centru. Trecem printre blocuri cu ferestre luminate. Deodată, Tibi începe să urle: „Ieşiţi afară! Jos Ceauşescu!”. Încerc un sentiment ciudat. Admiraţie, teamă, entuziasm, curaj, neîncredere, mândrie, istorie, nebunie. Faptul că tata e lângă mine mă face să mai simt mai sigur. Strigă şi el. Acum mi-e mai mult teamă. Teama de necunoscut. Pe măsură ce strigăm, se sting luminile de la fesrestre. Unii vor, probabil, să vadă cine urlă, alţii vor să stea cu capul între urechi. Nu coboară absolut nimeni. Ne întoarcem acasă. E ciudat că nu am întâlnit niciun miliţian. Nimeni, absolut nimeni nu ne-a băgat în seamă.

La câteva minute după ce ne despărţim, Tibi revine. Îmi spune că Dragoş e la Deva. A fost arestat şi azi i s-a dat drumul. Hotărâm să mergem la el, la prima oră. Între timp, tata ascultă Europa liberă. A început şi la Bucureşti, e deja clar.

07/04/2009

Pe cuvânt de pionier

 

utc

Felicitare UTC completată la mişto de prietenul meu Tibi K. Nu ştiu cum a făcut rost de chesia asta în alb, dar atunci tare ne-am amuzat!

Iscat de amintirea despre Sandu, îmi vine să vă povestesc ceva: niște amintiri de pionier.

Cam de prin clasa a patra începuse „să mi se ia” de pioniereală. Niciodată nu-mi stătea bine cămașa aia albă, ieșea mereu din pantaloni (centura care trebuia să țină loc de curea era doar de decor, mereu largă). Nu-mi plăcea să port cravata, deși apreciam că e mult mai comod s-o tragi prin inel decât să-i faci nod (era un nod simplu, ca de frânghie, care se deznoda greu).

Îmi displăcea că trebuie să participăm la tot felul de festivități, în curtea școlii: adunările „pe unitate”. Eram comandant de detașament (șnur galben) și trebuia să stau drepți mai bine de o oră. Să cer raportul comandanților de grupă (șnur roșu), să dau raportul comandantului de unitate (șnur albastru). Erau niște ritualuri cărora începeam să nu le văd rostul.

Trebuia să cântăm. Oricât am vrut să scap, după aceea, de melodiile alea idioate, n-am reușit. „Soarele și pionierii/și-au dat mâna peste țară/Și-n adâncul primăverii numaiștiuceaufăcut”. ”Tot înainte, mândri pionieri/Muguri de lumini/Pe plaiul strămoșesc…”. Chestiile astea vârâte în creierele copiilor rămân înfipte acolo mai rău decât cipurile de care se sperie lumea acum.

De problema cu pionierii am scăpat treptat. Decisiv a fost faptul că, dintr-a cincea am schimbat școala și am trecut la șnur roșu, un trimestru, cred, apoi am intrat în binecuvântatul anonimat pioneresc. O singură dată mi-au folosit acele cântece. Era prin anul 1988, cred. Eram în Retezat, era noapte și trebuia să merg de la cabana Pietrele la Refugiul Gențiana. Drum cam de-o oră, în pas susținut. Aveam o lanternă chioară, eram singur și știam că trebuie să fac zgomot ca să țin deoparte eventualele sălbăticiuni. Așa că, după ce am epuizat repertoriul Alexandru Andrieș și cântecele de munte (inclusiv unele despre Caraiman, mare balsfemie!), memoria mi-a scos în față, salvator, porcăriile alea cu pionieri. Am fost sigur că nicio sălbăticiune nu va fi prin preajmă, așa că am dat replay și replay, în gura mare, până la Gențiana, de s-au speriat prietenii care mă așteptau acolo.

În perioada UTC deja eram dedat la golănii împreună cu grosul colegilor. Pe Dan N. l-am remarcat prima oară la o oră de germană, când se jura, abia ținându-se să nu râdă, că l-a văzut pe tovarășu’ din tablou scoțând o mână și salutându-ne. Tot cam atunci m-am ales cu o glumă: o felicitare de ziua mea. Recunosc scrisul lui Tibi și semnătura în clar a lui Victor Curelaru, șeful UTC pe liceu.

La PCR n-am ajuns. Se pusese problema prin anul II de facultate, deși nu învățam prea grozav. Am reușit să mă fofilez, apoi s-a întâmplat decembrie 1989. Un bun amic, ceva mai ambițios, n-a avut norocul meu. A fost membru PCR mai puțin de o săptămână. Săptămâna Timișoarei…

%d blogeri au apreciat: