Dacă nu ia toată lumea ore de dicţie, se poate întâmpla ca, uneori, să ţi se spună una şi să înţelegi alta – fără vina ta, fireşte. De aceea s-a inventat vorbitul pe litere, în special la telefon (distorsionează aparatele astea, ceva de speriat!). Cred că ar fi foarte interesant un studiu la care să participe telefoniste şi angajaţi ai diferitelor call center-uri, astfel încât să aflăm cam care e ponderea cuvintelor folosite de români atunci când vor să definească o literă.
Bunăoară, atunci când vrei să transmiţi că locuieşti pe strada Sapienţei, cei mai mulţi spun : S de la Sandu, A de la Ana, P de la Paul, I de la Ion, E de la Ene, N de la Nicolae, Ţ de la ţăran, E de la Ene (din nou), I de la Ion. Cel puţin aşa cred, în lipsa unui studiu 🙂
Spune asta ceva despre noi, despre nivelul de cultură, despre vocabular etc? Întrebarea e retorică, studiul ar putea merita făcut. Eu exprim o mirare, aşa, de luni dimineaţa.
OBS. Mi-a fost iscată această mirare după ce am auzit pe cineva spunând „D de la dobitoc!”. M-am întrebat: de ce cuvântul dobitoc e mai tare, mai elocvent, decât drum, diagonală, dragoste, dezmierdare, dramatic, dumbravă, deopotrivă sau desiş? Chiar, cum ar fi fost să spună „D de la desiş”?