
Fazil Say în concert la Ateneul Român, cu Lucerne Symphony Orchestra. FOTO Andrei Gîndac
Să-l vezi pe Fazil Say cântând e aproape la fel de minunat pe cât e să-l auzi cântând. Omul e un spectacol şi, chiar dacă s-a declarat ateu, cântă dumnezeieşte. Ateneul Român a fost miercuri seară plin de norocoşi. M-am numărat printre ei. Lucrurile au mers bine până când, în aplauzele nerăbdătoare ale oamenilor din sală, a intrat pe scenă dirijorul american James Gaffigan însoţit de un tip de vreo 40 de ani, într-un sacou închis la culoare, cu un tricoul gri pe dedesubt. Avea părul aproape vâlvoi şi o oarecare timiditate. Din acel moment, lucrurile au început să meargă foarte bine, excelent, şi spaţiul acela a ieşit cumva din normal, intrând în altceva (un pic mai greu de definit). Fazil Say şi-a început spectacolul imediat ce Orchestra din Lucerna a atacat primele note din Concertul nr. 21 pentru pian şi orchestră în Do Major K.467 de W.A. Mozart. Omul a început să cânte înainte de a mângâia clapele pianului. Muzica răspândită de orchestră se aduna cumva, toată, în tipul îmbrăcat într-un sacou închis la culoare, cu părul aproape vâlvoi. Figura lui uşor timidă se luminase şi parcă artiştii de pe scenă cântău, mângâindu-i, pe muşchii feţei lui.
Ochii lui Fazil Say sunt blânzi şi puţin apoşi. Dansează pe scaun, îmbrăţişând cu privirea orchestra, publicul, ornamentele şi picturile de pe tavanul Ateneului Român. Înţelegi, privindu-l, că muzica e ceva firesc. La început a fost muzica, nu cuvântul, parcă ar spune.
Apoi se întâmplă ceva. Încă ceva. Figura lui Fazil Say încremeneşte preţ de câteva secunde. Se simte cum i se strâng muşchii de pe braţe, pe sub mânecile gecii de culoare închisă, cum încordarea aceea de câteva secunde ajunge la degete. Muzica însăşi încremeneşte, deşi curge mai departe, aşteptând miracolul, magia. Pentru că asta urmează. Imaginaţi-vă Concertul 21 de Mozart, momentul în care începe să se audă pianul. Imaginaţi-vă că la pian e cel mai bun pianist sau cea mai bună pianistă de care aţi auzit vreodată. Acum imaginaţi-vă că voi înşivă cântaţi la pian, purtaţi de arhangheli, serafimi şi heruvimi. Voi, adică sufletul vostru, adică ceea ce e mai bun în voi. Pentru că (nu ştiu cum reuşeşte asta) Fazil Say face sufletul să cânte. Muzica se plimbă natural prin sala Ateneului, printre oameni, printre amintiri. Ia fiecare suflet din sală şi îi face bine. E ca o hipnoză colectivă.
Apoi, fără să vrei, pentru că nu mai vrei nimic, doar să nu se mai termine acea bucurie, îl priveşti pe pianist. E ca un instrument muzical care încă nu a fost inventat. Acum nu doar că îi citeşti pe chip încântarea de a asculta muzică. Acum e ca un copil care a primit jucăria preferată şi e lăsat să se joace cu ea. Momentul în care toată orchestra se opreşte, lăsând doar pianul, vine firesc. Membrii orchestrei privesc vrăjiţi spre magicianul Fazil Say. Îl privesc şi se bucură împreună cu el. La fel au făcut-o şi cu câteva ore mai înainte, la repetiţii. E o vrajă de care nu poţi să scapi şi nici n-ai avea de ce să îţi doreşti asta. O violonistă asiatică, care stă la marginea din dreapta a scenei, a căpătat un zâmbet senin pe faţă. E fermecată. Un coleg al ei, cu barbişon alb, aflat aproape de centrul scenei, are acelaşi zâmbet. James Gaffigan, dirijorul, s-a întors înspre Fazil Say uimit, de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima oară.

Fazil Say la Ateneul Român. Foto Andrei Gîndac
Black Earth
La final, pentru că până şi bucuria deplină are un final, oamenii au aplaudat în picioare. Cu atâta convingere încât ai fi crezut că de acest echilibru, cel dintre energia aplauzelor lor şi energia adunată sub geaca de culoare închisă ar depinde însuşi echilibrul acestei lumi. Au urmat nesfârşite chemări pe scenă ale pianistului. Trei bisuri, dintre care primul a fost cu adevărat fabulos (dacă vă puteţi imagina că se poate mai mult). Vorbesc de lucrarea Black Earth, creaţia lui Fazil Say. Pianistul a întrerupt aplauzele cu un gest simplu, arătând spre pian. S-a făcut linişte. Asta aşteptau oamenii, să mai întâlnească o dată extazul. Apoi s-au auzit nişte sunete care te înspăimântau şi te bucurau deopotrivă. Sunete pe care eu, unul, nu mi-aş fi putut vreodată să-mi imaginez că le poţi obţine dintr-un pian. Fazil Say însuşi, ca să le creeze (pentru că acele sunete înseamnă creaţie), a „lucrat” cu mâna dreaptă pe clape şi cu cea stângă sub capacul ridicat al pianului. O combinaţie incredibilă de sound oriental, cu clare influenţe turceşti! O trepidaţie gravă, ca o privire de şarpe boa, căreia nu-i poţi rezista, deşi ştii că îţi poate fi fatală căderea sub puterea vrăjii. Şi, deodată, tonuri înalte, ca un ţipăt de bucurie, şi mişcările largi şi încântarea copilului cu chip de om mare, îmbrăcat într-un sacou de culoare închisă. Aşa am trăit eu întâlnirea cu Fazil Say, omul care, chiar dacă s-a declarat ateu, cântă dumnezeieşte. Probabil cel mai plin de magie moment al Festivalului George Enescu.