Aici eram într-un birou din Casa Presei (perioada timpurie Evz – Cornel Nistorescu). Oarecum foto-document pentru generaţiile care nu-şi imaginează cum erau telefoanele celulare tip cărămidă de care să mai fi şi mândru 🙂
Ce poţi face atunci când, om în toată firea, eşti încercat de oareşce emoţii (sau ce-or fi ele)? Poţi, de exemplu, purcede la a face mici şi nevinovate destăinuiri (fiindcă ai garda jos).
Cea mai recentă fotografie, în care par muult prea serios. Foto: Marius Danci
Aici aveam vreo 25 de ani şi o barbă de câteva săptămâni. Foto: Sorin Stanciu
Cred că împlinisem 4 ani şi eram foarte mândru să bat mingea între blocuri
Îmi amintesc supriza colosală de anul trecut, azi, când mă simt întrucâtva copleşit de aşa multă şi nemeritată atenţie. Din exeperienţa lui 24 octombrie 2012 am rămas cu o învăţătură: oricât ţi-ai dori să mulţumeşti în parte fiecărui prieten ştiut sau neştiut care are amabilitatea de a-ţi lăsa un gând frumos pe pagina de Facebook (de ziua ta), n-ai şanse prea mari s-o faci.
Rezultă de aici două lucruri:
1) iluzia că ai foarte mulţi prieteni (lăsaţi-mă măcar azi să fiu naiv)
2) nevoia de a face, totuşi, ceva
Scrie un comunicat de presă, ar putea glumi cineva. Prin urmare, aleg această cale pentru a vă mulţumi tutuor celor care v-aţi gândit la mine astăzi, preţ de câteva secunde (dacă-mi adaug aceste secunde, de la fiecare, îmi dau seama că ajung să trăiesc mai mult!). Bonus: ceva din imaginea celor trei Călini, aşa cum a fost ea surprinsă de-a lungul timpului.
Înclin capul în faţa voastră şi îmi doresc să fac şi să scriu lucruri faine astfel încât să fie câte ceva măcatr minuscul care să vă placă, să vă binedispună şi, eventual, să vă provoace să duceţi povestea mai departe.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 