Articolul 48 de ore în Tiraspol / Revista NU nr. 74/1992 (12-18 mai)
Reproduc mai jos un reportaj pe care l-am realizat în anul 1992 în revista NU, nr. 74/1992 (12-18 mai). Au fost zile nebune, împreună cu Sorin Stanciu. Textul face parte din perioada pre-internet, altfel spus nu cred că mai există pe undeva în format electronic. L-am recitit pentru că am vrut să retrăiesc acele zile, am zis că mă ajută să înţeleg ceva anume din contextul actual. L-am copiat cu emoţie. Iată-l:
48 de ore la Tiraspol. Doi ziarişti români în liniile transnistrene
de Călin Hera / foto: Sorin Stanciu
Zarurile au fost decisiv aruncate. Situaţia din Transnistria ar putea fi definită foarte simplu prin cuvântul „parodie”, dacă n-ar exista la mijloc mult tragism. Cei de acolo au intrat atât de bine în rolul de marionete, singurul pe care îl mai pot juca acum, încât totul miroase a circ. Un circ în care mor oameni. Majoritatea, tineri. Cei mai mulţi, civili. Lor le e frică, acum, să mai iasă la câmp pentru că oricând pot călca pe o mină. Le e frică să stea în casă, pentru că oricând poate cădea o rachetă.
Carte poştală cumpărată în Tiraspol în luna mai, 1992
Fiecare parte o acuză pe cealaltă de încălcarea acordului de încetare a focului. La Chişinău, televiziunea şi radio-urile arată ororile făcute de separatişti. La Tiraspol, televiziunea din Moscova arată victimele din Transnistria, mutilaţii, cadavrele. Radio Tiraspol cheamă la luptă, mobilizator, difuzează muzică căzăcească.
Înmormântările au caracter fastuos, învrăjbitor. Sunt cel mai simplu şi mai eficace mijloc propagandistic.
Nimeni nu se întreabă de ce moare un bielorus (în Transnistria). De ce sunt îngropaţi cazaci la „Focul veşnic”. De ce aceştia nu au nici tată, nici mamă. Ce caută Armata a 14-a acolo. Ce rost au toate acestea. Nu. Omul simplu înghite ceea ce i se toarnă pe gât.
Conducerea de la Tiraspol nu mai are ce piede, e băgată prea mult. Simte că se clatină, dar şi-a creat o imagine de care nu se mai poate debarasa. Aşa că merge mai departe.
Iar combatanţii evită să se privească în ochi. Se salută cu gloaţe. Ura creşte. Inerţia e mare. Morţii, în pământ. Pe câte un picior de lemn, cineva o să bată în cuie o medalie. Aşa vom recunoaşte eroii…
Dacă, în Chişinău, mai mult de o treime din oameni o dau pe ruseşte, odată ce ai urcat în trenul de Tiraspol, vorba românească se aude tot mai puţin. Nimeni nu te sfătuieşte să mergi până dincolo – şi în niciun caz să înnoptezi acolo – de la ofiţerul Ministerului de Interne, care-ţi eliberează un „permis de deplasare în zona conflictului” şi secretarul Ambasadei României din Chişinău (sic!), până la omul care se înghesuie pe culoarul trenului.
După Varniţa, un fel de suburbie a oraşului, eşti sfătuit s-o laşi mai moale cu graiul românesc. Iar atunci când fotografiezi, din mersul trenului, baricadele de pe pod ori nesfârşitele cazarme ale Armatei a 14-a, privirile celor din jur îţi spun că ai îndrăznit, deja, prea mult.
(Barul unde vin gardiştii să se îmbete)
Pe strada 25 Octombrie din Tiraspol este un bar unde vin gardiştii să se îmbete seara, ne spune un copil de lângă Chişinău, care învaţă la o şcoală din Tiraspol şi pe care îl luăm translator. Copilul se miră că n-am auzit de Kotowski – eliberatorul, cinstit de toată lumea din zonă.
Focul viu, locul sacru din centrul oraşului Tiraspol unde erau îngropaţi „eroii”. Foto: Sorin Stanciu / Revista NU
(Odată ajunşi în Tiraspol,) primul drum pe care îl facem este „la tanc”, în centrul oraşului. (Monumentul se află) lângă un pod peste Nistru şi palatul care găzduieşte biroul preşedintelui Smirnov – un CC autohton. Tancul e ridicat pe un soclu şi, privit dintr-un anumit unghi, se vede ca şi cum ar pluti deasupra urbei – trist simbol al unui oraş frumos. Lângă tanc este „Focul veşnic”, o flacără care dă bine în peisaj. Aici sunt îngropaţi eroii. De când cu conflictul, au fost depuşi (aici) şi câţiva cazaci, ceea ce nu s-a mai auzit. Un lucru care i-a suprins pe unii a fost acela că la înmormântare nu a participat niciunul dintre părinţii cazacilor căzuţi în Transnistria.
La Focul Veşnic e un fel de loc de pelerinaj. Am văzut cupluri de tineri ţinându-se de mână, adulţi depunând flori şi femei bătrâne cu nepoţi. Am întrebat-o pe una dintre ele ce-i spune copilului. „Îi spun că aici sunt îngropaţi eliberatorii Transnistriei. Nu ştiu cine ne-a despărţit, dar vrem pace şi înţelegere”. I-am urat să-i crească mare nepotul.
Câţiva paşi mai încolo, s-a oprit la un grup de bărbaţi, dintre care unul era îmbrăcat în uniformă de gardist. În mai puţin de cinci minute, (bărbaţii) ne-au înconjurat, cerându-ne să ne legitimăm. Am zis „Tatăl nostru” în timp ce întindeam legitimaţiile AZR şi permisul semnat la Chişinău de lt-col. Corlăţeanu.
Lipsea portretul unui erou, aşa că m-am aşezat eu în cadru. Foto: Sorin Stanciu
Când ne-au dat înapoi documentele, au spus ceva în ruseşte: „Pirivoce”. Dar translatorul nostru dispăruse, aşa că am hotărât să jucăm tare: am traversat şi am intrat în sediul lui Smirnov. Am cerut să vorbim cu el sau cu Karaman-moldoveanul (vicepreşedinte al Transnistriei). Soldaţii au dat înapoi, către sacii cu nisip care baricadau intrarea.
Cazacii şi alba-neagra
Până la ora 18.00 am fotografiat gardişti şi cazaci pe străzile din Tiraspol. Oraşul nu mai părea atât de încrâncenat ca în urmă cu 3-4 săptămâni. Din când în când, puteau fi văzuţi domni în vârstă cu decoraţii şi medalii în cinci colţuri, (inscripţionate) cu lozinici mobilizatoare gen „Slavă clasei muncitoare”. Numele străzilor, ale magazinelor, sunt scrise exclusiv cu litere chirilice. Într-un loc, mulţi ofiţeri se înghesuie la „alba-neagra”.
Tovarăşul Maracuţă ne-a pus o pilă
Conferinţa de presă a tov. Maracuţă, preşedintele Sovietului Suprem al „Republicii Nistrene”, a avut ca oaspeţi ziarişti din Moscova, Tiraspol şi de pe lângă Kiev. Prezenţa ziariştilor din România a constituit ceva inedit, surprinzător.
Am reţinut că luptele „poartă un caracter local”, încordarea creşte, „transnistrenii nu au tras niciun glonţ dincolo de Nistru”, că, în general, toţi vor pace şi „drujba” (prietenie) şi îşi doresc, desigur, o forţă-tampon, de mediere, respectiv Armata a 14-a.
După conferinţa de presă, tov. Maracuţă ne-a acordat un interviu, ne-a pus o pilă la hotel Drujba, unde am obţinut o cameră, o pâine şi câteva ceaiuri fierbinţi. Pentru a doua zi, ne-a promis o maşină, să putem inspecta frontul din stânga Nistrului.
De la ora 22.00, nimeni nu mai are voie să circule în Tiraspol, e restricţie. Puţinele maşini sunt controlate de soldaţi tineri. La aparatele de radio se ascultă muzică căzăcească. Aparatul din camera de hotel nu poate fi oprit, doar dat mai încet. Ştirile sunt alarmante: cică, la Coşniţa, oamenii nu sunt lăsaţi (de moldoveni, fireşte) să are pământul. Se dă foc la case, la şcoli. „Eu sunt pensionară”, se aude o voce, „dar dau 50 de ruble în folosul dumneavoastră, cazaci; sunteţi eliberatorii noştri, după 60 de ani în care am fost prizonieri”.
Miliţieni şi poliţişti
A doua zi dimineaţă ne-am prezentat cu un buchet de flori la biroul de presă. Am obţinut permise, o maşină cu şofer şi trei soldaţi din miliţie, ca să ne asigure paza. Asta e una din probleme: Cei din Transnistria îşi zic miliţieni, Chişinăul îi numeşte poliţişti pe colegii miliţienilor. Pentru fiecare, diferenţa e foarte clară şi e o mare insultă să-i spui unui miliţian poliţist sau invers.
Şase oameni dorm sub pământ
La intrarea în raionul Grigoriopol, drumul e baricadat. Un moldovean ne povesteşte cum, într-o noapte, o salvare a fost ciuruită de gloanţe. El, unul, n-a tras încă şi speră să nici n-o facă vreodată. Este, de altfel, ideea cea mai des întâlnită pe linia frontului.
Soldatul moldovean ne conduce apoi la tranşeele săpate la marginea drumului şi la bordeiul-cazemată în care pot dormi şase oameni. Şase oameni care, deşi locuiesc la cinci minute depărtare şi au acolo casă, gospodării, familie, dorm aici, sub pământ. Nu ştiu să explice prea bine de ce, preferă să recite poezia cu „românizaţia”, tâlharii moldoveni, stânga Nistrului, pacea şi „drujba”.
Clădirea oficialilor din Grigoriopol e păzită straşnic de soldaţi foarte tineri, din trupe speciale, îmbrăcaţi în uniforme albastru-indigo. Locţiitorul preşedintelui, Vladimir Botnar, ne primeşte după foarte multă vreme. Ne e dat să ascultăm că oamenii au început să lucreze pământul, mai ales femeile, căci bărbaţii trebuie „să apuce arma”, copiii merg la şcoală etc. Aflăm că centrala electrică a raionului Grigoriopol, lovită de forţele moldovene, a fost distrusă pe jumătate, paguba ridicându-se la 12 milioane de ruble.
Femeile fac un fel de gardă acolo şi la cantină, fiecare aducând de-ale gurii pentru ceilalţi, ca într-un comunism domestic. Suntem serviţi şi nu putem refuza: mâncăm alături de mililţienii care ne însoţesc. Bem vin şi compot de cireşe.
În faţa clădirii e parcat un camion CSI, cu steagul rusesc desenat pe portieră. Ni se dă o explicaţie complicată, aşa că tragem singuri concluziile. Mai ales că în decor apare, timp de 2-3 minute, un falnic locotenent-colonel CSI, varianta Armata a 14-a. Fotografiem de la şold.
Prizonierul moldovean
Ni se spune, ca o gravă acuză, că România acordă ajutor militar Moldovei. Cerem dovezi. Suntem duşi la postul de miliţie, unde ne sunt arătate două grenade. Una este galbenă, grenadă fumigenă de luptă GFLM-79, Lot 401-81, iar alta maro, a cărei inscripţie e răzuită. Desluşim: ?;?;63, II.83.3. Prima grenadă e fabricată în România, dar n-avem de unde şti cum a ajuns acolo. Chişinăul e de părere că a fost sustrasă dintr-un muzeu care se afla în zonă. Combatanţii ne mai prezintă nişte automate cu care recunoaştem că am fi bucuroşi să fie înzestrată armata română.
Atunci, e adus un prizonier. Scriind acestea, am senzaţia că povestesc un film. Din păcate, cele văzute acolo sunt prea reale. Prizonierul e un tânăr de23 de ani. Răspunde în 2-3 replici pe care le-a învăţat pe de rost. Cămaşa e murdară şi pătată de sânge. Nu are de ce să aibă încredere în mine, mai ales că în birou e şi miliţianul care l-a adus, fără cătuşe, şeful de post şi încă doi soldaţi, plus însoţitorii noştri. Stanciu are o idee deşteatpă şi produce o diversiiune, adunându-i pe toţi lângă el. Le arată câteva automate, dar nu-s atent, pentru că acum pot să discut câteva secunde cu prizonierul moldovean, fără a fi văzuţi de nimeni. Se numeşte Borea şi ar vrea ca părinţii lui să nu ştie că e prizonier.
„Am venit să facem puţină panică. Eram 7. S-au aruncat două grenade obişnuite, nu ca ăstea pe care vi le-auarătat, în faţa poliţiei. Era în 24 martie, noaptea. După câte mi-am dat seama, au mai prins încă doi. În primele trei zile, nu am primit nici mâncare, nici apă. M-au bătut, în schimb. Aş vrea să nu ştie nimeni că sunt aici. Pur şi simplu.”
Când ne-am despărţi, m-a tras de mânecă: „Spuneţi-i comandantului meu să facă un schimb de prizonieri şi să mă ducă acasă. Vă rog.”
I-am dat două pachete de Carpaţi. La Chişinău, am anunţat la Ministerul Afacerilor Interne că tânărul Borea mai este în viaţă. Sper să nu mai stea, azi, în arestul miliţiei din Grigoriopol.
Copilu’ avea capul rupt
Nina Lazarenco, rănită după ce ambulanţa în care se afla a fost ciuruită (29 martie 1992). Foto Sorin Stanciu / Revista NU
După asta, suntem duşi la spital. În garaj, fotografiem salvarea. Interiorul e mânjit de bălţi de sânge coagulat, cioburi şi fâşii de cârpă. O femeie, Nina Lazarenco, ne povesteşte în româneşte: „Duminică seară, pe 29 martie1992, pe la 2.30, am plecat la spital cu copilul de 7 ani, care avusese o criză de apendicită. În maşină mai era o femeie gravid, asistenta şi şoferul. Când am ieşit din Tâzlăc şi mai erau 5 kilometri până la Grigoriopol, au început să tragă dintr-o parte, acolo unde sunt copacii, şi dinspre Nistru. Primul a fost rănit şoferu. Am oprit. Pe urmă m-au împuşcat pe mine şi pe sora medicală. Ne-am culcat la pământ. Atunci au rănit-o în umăr pe femeia gravidă şi ea a chemat-o pe soră să ne ajute. Dar nu i-a răspuns. Probabil că era deja moartă. Tocmai la sfârşit l-au împuşcat şi pe băieţelul meu în mână. Am mai rămas 20 de minute în maşină, apoi şoferul a zis să mă duc eu după ajutor, că sunt rănită doar în mână. Am mers 6 kilometri pe jos, desculţă. Era noapte, frig, şi mă gândeam că mi-a rămas copilaşul în salvare cu doi străini, un mort şi un glonţ în mână.”
„Am călcat pe o mină la Dorotcaia”, istoriseşte un tânăr. „Treceam pe acolo, eram în patrulare pe la prânz, singur”. Omul ăsta nu mai are un picior…
Ambulanţa transnistreană ciuruită într-un schimb de focuri care a avut loc în apropiere de Grigoriopol în data de 29 martie 1992, ora 2:30. Foto: Sorin Stanciu / Revista NU
O altă femeie ne vorbeştetot româneşte, ca şi ceilalţi, despre ceea ce a păţit ea. O ascultam şi îmi imaginam că mă aflu în faţa televizorului, altfel m-ar fi apucat damblaua: „S-a întâmplat pe data de 15 martie, ziua, la unşpe, în Voroscara, raionul Dubăsari. Stam la masă şi mâncam când a nimerit o bombă în casă, pe fereastră, şi a nimerit capul băieţelului de 12 ani şi al bărbatului, şi pe mine m-o rănit… Şi stau, iacătă, aici, şi am îngropat pe bărbat şi pe băieţel şi iacătă sunt singură. A venit din partea aia, dinspre Soareă-Răsare şi bărbatul sătea cu capu’ rupt şi copilul cu capu’ rupt. Fetiţa şi băieţelul celălalt, de 15 ani, o rămas vii, numa’ fetei i-a rupt degetu’. Iacă, eu am întins mâna, să iau pâine de pe masă. Aşa mi-am rupt-o.”
În casa femeii intrase o rachetă „Alazan”, despre care aveam să aflăm de la un specialist că sunt foarte imprecise: „Ştii doar direcţia aproximativă în are va exploda, dar nu poţi şti cât de departe. De aici, numărul mare de pagube şi de victime în rândul populaţiei civile de pe malul Nistrului.
Nimănui nu-i e frică, dar nici lehamite
Podul de la Dubăsari e ciudat. De o parte a lui sunt baricadele poliţiei, de partea cealaltă ale miliţiei. O parte din cei 150 de metri care le despart e minată la capete. Partea stângă, a poliţiei, a fost aruncată în aer pe o porţiune de 4-5 metri. Vrăjmaşii se văd bine unii pe alţii: „Uite-i cum schimbă postul”, auzim, dar nu deajuns de bine încât să se privească în ochi, ci doar prin luneta puştii. Aşa că se întâmplă să se mai apese, din când în când, pe trăgaci.
Toţi aştepată, privesc în zare şi se întreabă ce naiba mai caută pe acolo. E o zi frumoasă şi blindajele sunt ciuruite. Nimănui nu-i e frică, dar nici lehamite.
Aceeaşi stare am găsit-o şi pe podul de la Tighina şi la intersecţia către satul Coşniţa, cel mai bine consolidat punct al transnistrenilor. Se săpau şi acolo tranşee. A fost de altfel singurul loc în care am întâlnit cazaci. Vreo douăzeci. N-au prea fost de acord să-i fotografiem. Mai ales unul, cu sabie şi un bici ascuns în cizme. Ne-am întors la Tiraspol tocmai la timp pentru a asista la o înmormântare făcută cu tot fastul şi încărcătura propagandistică, în chiar centru oraşului. Eram singurii ziarişi şi câteva „Galine” ne-au înconjurat la un moment dat, auzindu-ne vorbind româneşte. „Vă place ce ne faceţi? Vă bucuraţi văzându-ne omorâţi?”.
În momentul în care era cât p-aci să primim o portavoce în cap, s-au auzit focuri de armă. Pocnete seci, subţiri, calibrul 5,45, înfricoşătoare. Am reuşit să ne strecurăm de acolo. Se dădea onorul soldatului… bileorus căzut la datorie…
În trenul de Chişinău ne-am urcat din mers. Însoţitoarea era moldoveancă. Ne-a servit cu ceai, biscuiţi şi ciocolată. Ne-a rugat să-i să-i povestim ceva, orice, să audă româneşte. Apoi a năvălit în compartiment un moldovean dintr-o bucată. Ne-a povestit cum, în Ucraina, l-a întrebat cineva de ce vor să ocupe Odessa. Era revoltat de dezinformarea de acolo. „Şi voi aţi vorbit cu separatiştii?!”.
Au trecut multe minute până când şi-a revenit din această emoţie nebănuită. „Să stai de vorbă cu ăia…”, repeta el. Apoi i-am explicat de ce a fost nevoie să treacă Prutul cu tractorarele astă-toamnă. Căci credea şi el că economia de piaţă e de vină…
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns