Călin Hera. PA-uri şi mirări

Îţi place să joci partidele de şah din meciul Kasparov-Karpov. Alea pe care le publică Sportul. Priveşti foaia cu pătrăţele minute în şir, seara, şi fluieri admirativ. Dănuţ Anton, din Roman, zice că te-ai ţăcănit. Singurul care te înţelege este Costin, suceveanul care vorbeşte mai ardeleneşte decât tine. De fapt, e din Vatra Dornei, de dincoace de munţi. Aşa se explică graiul.

Costin a intrat primul la filosofie-istorie la Iaşi. E un tip dintr-o bucată. Cam cioban (adică e foarte dotat!), simplu şi direct. Am discutat ceva istorie. Nu are foarte multă imaginaţie, adică nu iese prea mult din litera cărţilor pe care le-a citit. Dar le-a citit bine. Are o inteligenţă enciclopedică. E lucru rar să discuţi pe aici altceva decât despre gagici, fotbal şi probleme strict legate de agricultura noastră socialistă mecanizată.

Ceea ce te-a impresionat cu adevărat la Costin este cât de bine poate să joace şah. E înscris la un club de şah în Suceava şi tocmai trebuie să dea nu ştiu ce examen de categorie. Aţi jucat pe rupte. Primele patru partide te-a bătut la fundul gol. Apoi ai scos o remiză. Chestia e că ştie teorie cu ghiotura, mută repede, mai ales la deschidere, şi nu greşeşte. Îţi imaginezi că aşa joacă şi robotul pe care ţi l-a trimis Sandu din America… Abia aştepţi permisia, ca să-l încerci.

Acum reuşeşti să câştigi două partide din opt, cu câte una sau două remize între ele. Cel mai puţin îţi place să faceţi remiză. Ai observat că atunci când muţi foarte neaşteptat sau faci vreun sacrificiu se întâmplă să-l derutezi. Foarte mult jucaţi în orb, în timp ce depănuşaţi porumb sau încărcaţi camioane. Nu reuşeşti însă să duci prea departe partidele pe neve. N-ai câştigat niciunua.

Am ajuns la fermă. Sunt lihnit. Bucătăreasa găteşte excelent, dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină.

Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm. Îmi aduc aminte de şoricei. Scot unul din buzunar. L-am nimerit fix pe şchiop. Se uită la mine speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo (sunt undeva deasupra), mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate. Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.

Îmi mănânc felia de pâine înainte să primesc farfuria cu mazăre. Dacă nu inventez urgent ceva, crăp de foame. Vine mazărea. Dau gata jumătate câtă vreme ceilalţi abia adulmecă. Trebuie să fac ceva. Mă trezesc că-mi trag nasul cu zgomot. Mucii mi se adună în gât. Fac asta în continuare. Colegii se opresc din mâncat, scârbiţi. Când se adună mai mult decât pot ţine, scuip cu zgomot în mijlocul farfuriei. Mucii se împrăştie. Rezultă o culoare interesantă, cu irizaţii, străluciri. Măgheruș se ridică de la masă. Îl văd pe Marius, sclifositul, cum face feţe-feţe. Nu eu, ci mâna mea, începe să amestece mucii în mazăre.

Îmi zic: „Amice, ai dat cu mucii-n fasole”. „Dar nu e fasole, e mazare”, îmi răspund. Marius se ridică. Am pe masă încă două farfurii aproape pline. Aş hali toată oala şi tot nu m-aş sătura. Fără să mă fi gândit la asta, încep să mănânc, cu poftă, mazărea cu muci. Până la urmă, sunt mucii mei, nu? E bine, mâncarea e sărată. Îmi dau seama că ăsta era singurul cusur al bucătăresei: găteşte cam nesărat.

Când ridic furculiţa din farfurie, mucii se lungesc de parcă ar fi caşcaval topit. Toţi cei din jurul meu au plecat. Poate, ca să vomite. Cei mai mulţi m-au înjurat. Treaba lor. În 20 de minute, mănânc opt porţii. Sunt aproape sătul. Râgâi cu zgmot şi mă laş pe spătar. Nu ştiu cum au scăpat doi şoricei din buzunar. Defapt, n-au scăpat, doar capetele le-au ieşit. Cred că au burţile strivite; pantalonii parcă îmi crapă pe mine. Le sucesc gâtlejurile ca să-i cruţ. Mai şterg o farfurie cu miez de pâine. Abia când dau s-o înfulec, simt miros puternic de şoarece. Put a şoarece. Mi-e scârbă de mine. Vomit ca un extinctor. Nu mă mai opresc din vomitat, parcă aş fi o fabrică de borâtură.

Sunt un bou! Am venit în armată, ceea ce înseamnă că nu m-am chinuit suficient să scap de ea. Şmecherul lu’ Peşte, aşa mi-au zis ăia din gaşcă la plecare. A fentat armata până şi Postolache. Adică mă-să, care e vânzătoare la aprozar, a avut mai multe pile ca mine!

Ciudate vietăţi gândacii de bucătărie! Sunt mari cât o papiotă de aţă şi lucesc în lumina chioară a becului de la sala de mese. Doi dintre ei stau cu faţa în sus. Vreo 20 de picioruşe (în total) se agită. Gândacilor le e greu să se întoarcă. Par bine ghiftuiţi. Cu un băţ, îl întorci pe unul dintre ei. Fuge vioi. Atât de repede încât, ca să-l opreşti, îţi apeşi, regeretabil, talpa pe el. Se aude un pârâit, apoi nu mai urmează nimic pentru gândac. Celălalt şi-a oprit zbaterea pentru câteva secunde.

E noaptea vietăţilor. Acum apar două pisici. Se tolănesc lângă scaunul pe care te odihneşti. Te privesc leneş. Încep să toarcă. În urmă cu cinci minute ai fost să vezi ce fac găinile. Opt roşcate, cinci albe şi un cocoş. Dormeau. Câte una cârâie, când şi când. Se aud bine. Dar mai bine se aud greierii. Ţârâitul lor e liniştitor. Hop!, o broscuţă. Pentru o clipă, strică somnul pisicilor. După altă clipă, sare înapoi în întuneric.

Îţi vine somnul fix când se trezeşte bucătăreasa. Are vreo 45 de ani dar ţie ţi se pare bătrână şi simplă. Găteşte excelent. Mâncarea de la fermă e singurul lucru bun de când ai plecat de acasă. Te întrebi dacă porţiile sunt prea mici sau voi prea flămânzi. Adevărul e că farfuriile ar putea să nici nu fie spălate, doar clătite un pic; stoarceţi din ele tot. Te cheamă să o ajuţi la nişte lăzi în care sunt borcane cu mazăre. Sunt grele, abia le cari. Poate capeţi o hernie şi scapi de armată.

E 17 septembrie 1986. Încercuieşti în calendar încă o zi de, mă rog, armată. Te încercuieşte un roi de ţânţari. Eşti îmbrăcat bine, cu pufoaică, pentru că deja e frig noaptea. Doar faţa ţi-e expusă. Şi mâinile. Te-ai uns cu cremă vietnameză. Are miros plăcut. Dar ustură. Tocmai te bărbieriseşi când locotenentul ţi-a zis că trebuie să faci planton 2. Apoi s-a retras în camera lui. Primise vizită altor patru ofiţeri şi a plutonierului. Aveau trei lăzi cu bere. Vor fi obosiţi mâine. Şi tu.

E fix 3:37. Ai de păzit dormitorul din care se aud sforăituri, camera locotenentului, din care se aud hăhăieli şi râgâituri şi grajdul în care doarme, de-a-npicioarelea, un cal. Mai precis, o gloabă. Are răni pe spate, de la hamurile înnădite cu sârmă. Rănile sunt cleioase. Atrag muşte. Te întorci, dar după câţiva paşi auzi zornăit de lanţuri. Strângi baioneta în mână şi te duci să vezi ce-i. Se trezise calul. Te priveşte blând în timp ce ronţăie grăunţe dintr-un săculeţ. Îl laşi în treaba lui, ai şi tu de rumegat gânduri.

Un câine alb apare din noapte. Îi lucesc ochii. Te surprinzi uitându-te la baionetă. Apoi vezi că dulăul dă din coadă. Câinele care dă din coadă nu muşcă, ai învăţat la ţară, în copilărie. Găseşti în buzunar un biscuite. I-l întinzi. Îl ia cu vârful botului. Are botul umed. Se dă doi paşi înapoi şi înfulecă biscuitele. E grăbit şi îi cade o bucată din gură. Linge de pe jos. Simte că nu mai poate primi nimic. Se mai uită o dată la tine, apoi dispare în întuneric ca atunci când stingi, brusc, lanterna.