Era o frumoasă zi de primăvară. M-am oprit pe o bancă. O fetița de cel mult un an și jumătate scormonea cu mânuțele prin pământul negru. Maică-sa o lăsa să se murdărească, să simtă pământul. A oprit-o doar atunci când a vrut să guste.
Bucuria de a face sport
Profu’ de sport spunea că are o singură pretenție de la noi: atunci când ne va vedea pe stradă, peste ani, să-i placă mersul nostru. „Pieptul sus, spatele drept!”, era refrenul orelor de Educație fizică, asezonat cu ture de școală, mersul piticului pe terenul de handbal, sărituri de tot felul, iar ture, plus mult fotbal. Așteptam cu nesaț ultimul sfert de oră, în care jucam fotbal pe grăbite, cu poftă, partide ce se duceau târziu, în pauze, când marginile terenului se umpleau de spectatori. Ne plăcea. Azi, după mulți ani, merg OK pe stradă și, dacă e de alergat, nu mi-e rușine cu „ținuta de alergare”. Atât că nu l-am mai întâlnit pe profu’ de sport, să văd ce părere are. Ultima oară când ne-am văzut a fost într-un context mai aparte, despre care voi povesti cândva. Era cu pac! pac!.
Descurcaţi-vă fără mine, băieţi! (Victor Hănescu în Cupa Davis)
Nu mă învăţ minte: de fiecare dată când uit să mă uit la vreun meci de handbal sau de tenis, în care joacă români, compatrioţii mei câştigă. Atunci când, gata să-i sprijin de departe cu gândurile mele bune, cu energiile mele pozitive, respectivii o iau pe coajă. Acum mă prefac că nu mă mai interesează ce face Hănescu în meciul cu Stahovski, doar-doar reuşeşte să salveze situaţia. Are rost să spun că prima oară m-am uitat la meci când era 1-0 pentru Victor şi că acum e 2-1 la seturi pentru urcrainean şi 5-3 la seturi?