Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor văzut noaptea. Pe vremea când făceam popas la poalele lui, la mijlocul turelor de jogging, nu era luminat. Dar lună plină am prins. Foto: Călin Hera
… pe vremea aia nu se inventase joggingul, ca sport de masă. Cel puțin, nu în România. În orice caz, nu la Hunedoara. Nu l-am inventat nici eu sau prietenii mei, iar ceea ce făceam noi atunci nu era jogging, era altceva. Oricum, ceva cu care am rămas.
Eram într-a unșpea, ultimul trimestru. Îmi legam șireturile adidașilor (nu, nu erau marca adidas, era pe vremea lui Ceaușescu, ultimii ani, dar așa le ziceam noi pantofilor de sport; aveam adidași, teniși și bascheți) și ieșeam. Uneori cu Nicu, uneori cu Dan, câteodată cu amândoi, aproape niciodată singur.
Plecam de pe Topârceanu, coboram pe Drumul Nou, pe lângă Parcul Corvin, apoi o luam spre Mate-fizică, pe lângă Liceul Industrial nr. 1, treceam de Piața Obor, pe la semafor (cred că era, încă, unicul semafor din oraș), ajungeam în Centrul Vechi, traversam Cerna, apoi urcam ușor spre Castel.
De curiozitate, am căutat traseul pe Via Michelin, care nu știe să ofere trasee de jogging. Sugerează doar cele mai potrivite trasee cu mașina: 2,5 km, 8 minute la viteza regulamentară. Nouă ne lua mai mult, atât la kilometri cât și ca timp. Și nu doar fiindcă ar fi fost aiurea să facem tura cu mașina, nici n-am fi avut cum, cientru că era o alergare ușoară, de povestit. Era un timp petrecut cu prietenii.
Aerul era așa cum era atunci, având iz specific de combinat siderurgic, dar orele serii și obișnuința îl făceau respirabil. Dacă stau bine și mă gândesc, aerul ăla era ca un drog, ca un fumat.
De multe ori, când mă întorceam acasă, în Hunedoara, de te miri pe unde, simțeam izul de la câțiva kilometri de oraș și atunci îmi dădeam seama că era ceva ce îmi lipsise. Acum nu îmi mai lipsește, acum aerul e curat în orașul meu natal. Nu duc dorul acelui aer, îi duc dorul doar tinereții timpurii, de care însă, vreau, nu vreau, aerul acela rămâne lipit.
Discuții de tras sufletul pe malurile Zlaștiului
Adevărul e că nu ne păsa de aerul poluat. Plămânii noștri tineri își făceau treaba așa cum puteau ei mai bine. Și cred că la poalele Castelului, pe malurile Zlaștiului, era un fel de magie care ținea aerul curat (deși apele Zlaștiului nu erau nici pe departe curate măcar ca azi).
Dar veneam în alergare trei-patru kilometri, pe drumul cel mai scurt, ca să stăm un pic acolo, să ne tragem sufletul și seva, ca să zic așa.
Aveam discuții frumoase, interesante, despre orice – cu Dan, cu Nicu, cu amândoi sau cu mine însumi. Discuțiile de la poalele Castelului nu durau foarte mult, poate un sfert de oră, cel mult o jumătate de oră, dar aveau miez, ne înfierbântau imaginația (încercați o dată măcar să stați la poalele Castelului Corvinilor și să vă plimbați privirile în sus, pe pietrele din care e făcut, până către acoperișurile ascuțite, și veți înțelege ce vreau să spun).
Ne întorceam pe alt traseu, mai întortocheat
Reîncărcați cu energie, porneam în tura a doua, cea de întoarcere. De data asta, mai pe ocolite. În sus, printre casele de sub Pădurea Chizid, apoi printre printre cele două spitale, Spitalul Municipal și cel de „Contagioși”, ocoleam Școala 4 și intram printre casele cochete aflate mai jos de Casa Vânătorilor, spre blocurile din O.M.
Uneori ne întortocheam alergarea pe toate străduțele posibile și imposibile de acolo, eram ușori, deja nu mai simțeam oboseala, ne simțeam în formă, aveam puls, aveam mușchi la picioare, plămâni, plete și idei.
Vedere din Hunedoara. O parte din podul de peste râul Zlaști, care leagă Castelul Corvinilor de lumea reală. Foto: Călin Hera
Fata din poveste
Turele de jogging au continuat până la finalul clasei a douășpea. La un moment dat, ni s-a alăturat o fată de la noi de la liceu, cu vreo doi ani mai mică. Aveam deci trupă de jogging.
Cred că le păream un pic ciudați oamenilor cu care ne intersectam (cei mai mulți, muncitori la combinat, cu problemele și obișnuințele lor). Râdeam. Totul era firesc, nu simțeam că am face efort. Nici nu făceam. La vârsta de 17-18 ani îți permiți orice, totul e ușor, inclusiv o oră de alergare, seara.
Într-o zi, m-am pomenit ieșind la tura de jogging doar eu și fata. Iar alergarea s-a întâmplat să se transforme, treptat, într-o plimbare mână-n mână. Era frumos. Găsisem un fel de formulă magică – poate ni se trăgea de la Castel -, prin care împleteam cumva sportul cu discuții lungi, romantism și fiori de dragoste. Așa cum am spus, am rămas cu toate astea.
Cea mai mare oră de sport – la Mamaia, pe 1 august
M-am simțit provocat să evoc acele zile, acele momente ale zilelor, de o idee despre care am mai pomenit, „cea mai mare oră de sport” se numește, pe care o susțin cu entuziasm. Tinerii de 17-18 ani am impresia că au nevoie, pentru a face sport, de mai multe imbolduri decât era în cazul nostru. Iar astfel de evenimente le pot trezi pofta de mișcare. Găsiți o mulțime de informații pe Facebook.
Epilog, așa cum se cuvine
Chiar dacă sunt mai sedentar, sportul face parte din mine. Mai alerg și azi, dar nu atât de mult ca în vremea liceului. Dau vina pe genunchi. Schiez și azi, însă nu cât aș vrea. Mai joc fotbal, dar cu fereală. Genunchii. Aceeași pricină, plus un început de burtă, mă fac să drumețesc mai puțin. Dar biciclesc prin parc, cu copiii. Și joc șah! 🙂
De discutat, discut cât de mult pot. De amintit, îmi place să îmi amintesc.
Îmi încurajez copiii să facă sport.
Despre prietenii mei de jogging și nu numai
Dan locuiește în altă țară. De câțiva ani, aleargă pe bune. Un hobby de ultima oră îl provoacă să alerge câte un maraton. D-ăla adevărat.
Nicu locuiește și el în altă țară. Aleargă doar cu avionul, cu trenul sau cu mașina, între trei capitale europene și alte câteva orașe faine.
Fata cu care alergam pe vremuri e la casa ei. Ne-am reîntâlnit pe Facebook după mulți, mulți ani. Are, ca mulți prieteni și prietene pe care îi aveam în acea vreme, copil mare și minunat, cu facultate (am tras cu ochiul).
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns