Pufi avea câteva jucării cu care se juca mereu atunci când copiii nu erau cu el. Foto: Carina Hera
Niciodată nu i-am văzut ochii, se pare. Dar erau mari și jucăuși. Sunt convins de asta. La un câine, două lucrui nu mint: coada și ochii. Atunci când una e jucăușă, la fel sunt și ceilalți. Iar Pufi era un cățel jucăuș. Al naibii de jucăuș. Ca un copil mare.
Pufi a intrat în viețile noastre printr-o întâmplare tristă. Stăpâna lui, ultimul locuitor al unei case din cartierul hunedorean Chizid (prietenii știu ce e), era bolnavă, aproape surdă și tot mai neputincioasă. Copiii mei și ai sorei mele, tot mai neastâmpărați, tot mai avizi de jocuri care mai de care mai năstrușnice.
Ochii lui Pufi nu se văd, dar știu că nu stăteau o clipă locului. Foto: Radu Hera
Pufi era mic, pufos și, deși nu i se vedeau ochii, nu-i scăpa din priviri pe cei mici. Alerga de zor, de-a lungul gardului care despărțea cele două curți, sărea, lătra subțire și dădea din coadă cu viteză, ai fi zis că are o morișcă. Într-o zi, cineva a ridicat tabla care acoperea gaura dintre cele două curți, folosită pe vremuri de predecesorul lui Pufi, Ursulețul.
De prisos să spun că, zi de vară până-n seară, Pufi și copiii erau nedespărțiți. Plini de glod, alergau încoace și încolo, se înghionteau, mârâiau. Aproape că mâncau împreună.
Pufi, de la dincolo la dincoace
Mai târziu decât copiii, cu rețineri (încă nu se vindecase rana Havel…), am început să îl îndrăgesc și eu pe Pufi – fără să o arăt. Apoi a murit vecina, casa a rămas nelocuită și Pufi…, Pufi era bucuros că nu-l mai ceartă nimeni că stă prea mult dincolo, cu copiii. Dincolo a devenit dincoace.
Vacanțele de vară de la Hunedoara au devenit în mare parte vacanțe cu Pufi. Ritualuri. De plimbare seara, de cerut mâncare dimineața, de provocat la zbenguială de-a lungul întregii zile, reprize de mângâiat, stat cuminte la frizeria canină, la veterinar, la tras de coadă. An de an, mulți ani, toți anii lui, Pufi a îmbătrânit, dar nu s-a maturizat niciodată. A rămas până la sfârșit un cățeluș la care nu îți dădeai seama care sunt mai jucăuși, coada sau ochii.
Acum a ajuns în Raiul Câinilor. Zburdă acolo alături de Ursulețul, vegheați de privirea leneșă, dar atentă mereu, a lui Havel, bătrânul Saint Bernard care părea că înțelege totul. Care a înțeles totul. Ne-a oferit totul și a primit tot ce ne-am priceput noi să-i oferim. Dragoste. Am avut după aceea și pentru Pufi. Care nu știu cum a făcut, dar s-a strecurat, dând din coadă, dincoace, în inimile noastre. Pa!
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns