Tom şi Jerry, secvenţă din filmul „Exerciţiu de tras la ţintă”. Sursa: boomerang-tv.ro
M-am întrebat în mai multe rânduri care pisică e mai simpatică: Garfield, care doarme şi mănâncă (preferă lasagna) sau cealaltă, Tom, care pune la cale planuri diabolice ca să prindă şoarecele, sfârşind însă mereu prinsă ea însăşi între capcane şi mătura mânuită dibaci de stăpână al cărei chip nu-l vedem niciodată? De ce câinele e personajul principal (dă titlul seriei) din Scooby Doo, deşi participă la acţiune alături de oameni? M-am întrebat de ce Porky Pig aduce atât de mult a om şi, totuşi, toată lumea ţine cu Bugs Bunny, care desăvârşeşte metode simple sau foarte sofisticate pentru a-l chinui pe nepriceputul vânătorul, care se bâlbâie, mereu şi mereu, sau tace tâmp, când e întrebat, la mişto: What’s up, Doc?
Răspunsul, prieteni, nu l-au ştiut prea bine nici aceia care au inventat aceste personaje. Ca ele au fost făcute mii, extrem de reuşite, însă doar câteva au prins culoarul potrivit, contextul pentru a ieşi în lume, a deveni simpatice şi a răzbi, a face parte din bagajul cultural a generaţii şi generaţii. Am zis bagaj cultural? Da, de ce nu?
Românii trecuţi de 35 de ani au avut parte de Mihaela, dar dacă îi întrebi, tot despre Tom şi Jerry îţi vor vorbi mai întâi. Tom şi Jerry sunt universali şi eterni (atunci când eternitatea se raportează la 3-4 generaţii). Se luptă pe viaţă şi pe moarte, sunt inventivi, diabolici, amuzanţi, cinici şi, câteodată, iertători. Uneori, se despart, dar îşi lipsesc unul altuia şi dau zor să se regăsească şi să reia, iar şi iar, cursele nebune. E o nebunie a vieţii, e o curgere a vieţii.
Oricât de cătrănit ai fi, oricât de obosit, orice morgă ai avea, până la urmă, privindu-i, sfârşeşti prin a zâmbi. De aceea, răspunsul meu la provocarea Bloomberg (via Blogal Initiative) e simplu, e primul care mi-a venit în gând, banal, comun: serialul de desene animate cel mai degrabă a fi privit împreună cu familia este Tom şi Jerry.
Mai am un of
Mai am un of: aşa cum era ea, televiziunea română din vremea lui Ceauşescu difuza programele de desene animate nedublate, în limba originală. N-aveau bani să plătească actori. Prima şi cvasiunica voce pe care am auzit-o peste filme, de pe casetele video, era cea a Irinei Margareta Nistor, dar şi în cazul ei eram lăsat să aud engleza actorilor (şi să compar traucerea mea cu a maestrei).
Azi, copiii habar nu au cum sună desenele animate sau filmele englezeşti pre limba lor. Le e mai simplu, dar nu se aleg nici măcar cu nişte cuvinte în engleză; în schimb, vocile admirabililor actori care dau în mintea copiilor, la serviciu, devin enervante. Zic şi eu.
Provocarea de ieri, valabilă şi azi 🙂
V-am invitat deunăzi să-mi spuneţi părerea voastră. Ţin la ea şi sunt foarte interesat să aflu cum răspundeţi voi la întrebarea Care serial de desene animate vi se pare cel mai potrivit pentru a fi privit în familie? şi să votaţi în minisondajul pe care l-am iniţiat. Am dus dezbaterea şi pe Facebook, unde am consemnat deja o foarte interesantă părere exprimată de Cristian Popa.
„Votat, „The Garfield Show”. Desi franciza franco-americana e bogata in elemente distractive pentru parinti si e lipsita de orice element educational pentru copii. La fel si „Animaniacii”, care ii plac lui Alex la max, desi o multime de gag-uri de acolo numai educative si numai pentru copii nu sunt. Deocamdata nu am observat nimic molipsitor asa ca… perseveram” (Cristian Popa)
UPDATE. Mai consemnez o opinie, cea exprimată de Edith, care aduce în discuţie şi alte titluri, din care reţin (pentru sondajul nostru), Animaniacii şi, din nou, Tom şi Jerry:
„Mai sunt unele desene vechi de aprox 15 ani, care sunt la fel de savuroase ca Tom si Jerry sau Popeye, Samurai Jack, Dexter & Dee Dee, Animaniacii lui Scorsese (foarte faine comentariile porumbeilor mafioti).” (Edith Panaitescu)
UPDATE. Claudia pune o întrebare grea: De ce e Mickey Mouse aşa popular? E greu de dat un răspuns. Ştiu copii (care au cel mult 5 ani) care îi adoră pe Mickey şi pe Minnie, dar nu ştiu de ce, pentru că sunt nesăraţi, plictisitori, prea educativi şi previzibili. Seria aceea nouă, Club Mickey a prins-o şi pe fiică-mea, prin grupa mijlocie. Dar, cu toate că pe vremea mea nu era seria asta, existau fani Mickey Mouse (se desenează uşor, faci un cap mare, rotund, faci urechile şi ai obţinut deja o umbră). Însă Tom şi Jerry sunt, de departe, mai interesanţi, mai de pus la inimă (deşi sunt, în esenţă, răi – vorba lui Cristi; sau poate tocmai de aceea).
„Rezonez cu zambet la desenele de mai sus, dar am o mare nedumerire: de ce Mickey Mouse e asa popular (Disney si parcurile de distractii or fi de vina??!)? N-am vazut nici un desen cu Micky… dar nici unul! Si niici nu ma simt intrigata. Jerry imi e simpatic din start, de Tom mereu mi-a fost mila. Iar Scooby e preferatul meu, pot sa rad doar amintindu-mi cum alearga fantomele din desenul asta!” (Claudia)
NOTĂ. Nu intenţionam să revin asupra subiectului, dar m-am simţit iscat. Mi-ar plăcea să ne împărtăşească părerile lor şi Adi, Adela, LePetitPrince, Flavius, Cristian, Laura, Roxana, Claudia (însă nu doar ei, fireşte). Inclusiv pe Facebook.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 