
Vedere din Bucureşti. Câine aşteptând o ocazie să viseze aiurea. Foto: Călin Hera (mfc)
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Vedere din Bucureşti. Câine aşteptând o ocazie să viseze aiurea. Foto: Călin Hera (mfc)
Am un comentariu la postarea din Miercurea fără cuvinte de ieri: de-a lungul timpului am văzut şi fotografiat numeroşi copaci flămânzi, ochioşi, unii aparte, alţii pur şi simplu pofticioşi.
Sebi, fiul lui Ilarion, crede că dl. Lică e un nene de gaşcă, doldora de poveşti amuzante, cu tâlc. Uneori tâlcul e atât de ascuns, că Sebi nici nu-şi mai bate capul să priceapă, preferă să îşi imagineze el un înţeles. Are darul ăsta dl. Lică, să-i incite mintea. Ieri însă l-a pus în încurcătură. Dl. Lică cumpărase o pâlnie din plastic. Era mică, verde şi cam murdară (căzuse pe jos). „E o mizerie, arunc-o”, i-a zis Ilarion. „Numai oamenii pot fi mizerabili, pâlniile nu”, a râs dl. Lică spre Sebi.
Abonamentele la Festivalul George Enescu s-au epuizat într-o jumătate de oră. Printscreen eventim.ro
„Am reusit sa prind sector L, rand 3, central, pe A2. Hurray!”. L-am citat pe amicul meu Florin, care a reuşit să cumpere un abonament la Festivalul „George Enescu”.
Veşti interesante despre un eveniment care îmi este foarte-foarte drag: Festivalul George Enescu.
Ştiu că printre cititorii acestui blog şi printre cei ai paginii mele de Facebook se află numeroşi iubitori de muzică bună, aşa că aduc mai multe detalii.
Desene pe lunetă într-o dimineaţă de ianuarie. Foto (cu telefonul) Călin Hera – mfc
Grăbit şi nu prea, amorezat din nou, de data asta de un freamăt, aşa cum bine îi stă unui orăşean la prima generaţie, Pătraşcu se împiedică de gânduri ce se bat cap în cap. O văzuse întâia dată la balcon şi ochii i se opriseră, hipnotizaţi, în ochii ei. Universul complotase în ziua aceea astfel încât el să treacă pe aleea dintre bocuri, făcând un ocol de la staţia lui 14, exact atunci când ea ieşise să respire aer îmbibat cu zăpadă. Era vrăjit. Şi fără căciulă.
– Dar ce am spus de mi-a răspuns?
Pe la începuturile online-ului din România discutam cu un director al publicaţiei la care lucram despre cât de tare va fi internetul şi ce minunate oportunităţi va oferi. Era o discuţie pur teoretică despre o lume pe care ne-o imaginam, cu naivităţi inevitabile, ca fiind posibilă peste foarte mulţi ani. Am mai abordat subiectul, de-a lungul timpului, trecând în revistă ce fac deja alţii, având însă o inerţie mărişoară în a îndrăzni să facem şi noi. Nu eram copţi, nu era copt publicul, nu existau suficienţi cititori de presă pe internet, iar smartphonurile încă nu fuseseră inventate.
– Ce se dă?, întreabă cu emoţie duduia cu batic făcându-şi loc la coadă.
„Păcate proaspete avem, păcate străine, de import!”, se aude o voce exersată. Oamenii, tineri, bătrâni, de toate vârstele, se îmbulzesc, dau din coate, se strecoară ca nişte peşti îmbrăcaţi în geci, paltoane sau pufoaice. „Super ofertă avem, trei păcate la preţ de două, doar azi!”.
– Dă dom’le câte unu’, să ajungă la toată lumea!, zbiară un ins răguşit în urechea duduii cu batic, care aprobă (din ce în ce mai emoţionată).
Pentru Ilarion, noaptea de Anul Nou a fost mereu ceva deosebit. Copil fiind, părinţii îl lăsau, împreună cu fraţii lui, să stea treaz cât de mult rezista. Acum nu e cu nimeni. Are piftie şi sarmale, e îmbrăcat la patru ace, dar e singur. Chiotele de afară intră pe furiş în scara liniştită a blocului; cei mai mulţi vecini sunt plecaţi la petreceri. „Asta e”, îşi zice. Ridică paharul cu şampanie, închină. Miezul nopţii îl găseşte dormind cu capul pe masă. În jur miroase a băutură şi a singurătate.