Afișul filmului Joy (2015) – o nominalizare a Oscar pentru Jennifer Lawrance
Primul film cu nominalizare la Oscar văzut de mine este, o spun din capul locului, modest. Povestea e previzibilă și are happy-end (îi rog să mă scuze pentru această dezvăluire pe cei care aveau dubii). Joy rămâne un film cu Jennifer Lawrence și cam atât.
Povestea poate fi redusă în câteva cuvinte: o fetiță are imaginație și meșterește, inventează, iar când se face mare (cadrul următor), o găsim într-o situație familiară complicată: are o mamă cu probleme, care stă toată ziua la televizor (telenovelele americane ale anilor ’70) și altceva nimic, un soț de care a divorțat de doi ani, dar pe care îl găzduiește la subsol, unde îi oferă adăpost și tatălui despărțit de mamă, o fetiță și o bunică – care o înțelege și îi transmite mesaje încurajatoare atât în timpul vieții cât și după ce bătrâna se stinge.
Joy și mopul minune
Jennifer Lawrance s-a enervat în Joy, ceea ce i-a adus o nominalizare la Oscar
La un moment dat, Joy inventează un mop minune, cu partea textilă alcătuită din 300 m de fire de bumbac împletite, care absoarbe nemaipomenit, se stoarce simplu și rar și e atât de bun încât, până la urmă, o grămadă de gospodine din SUA acelor ani vor să-l cumpere (19.95$ bucata).
Momentele tensionate sunt, ca toate momentele din film, previzbile, iar finalul e fericit, mobilizator etc.
Greu de găsit un personaj de care să îți amintești. Poate mama care stă în pat toată ziulica și, atunci când se ridică, înfundă chiuveta ori se îndrăgostețte bizar de instalatorul afroamerican. Nu, nici ea nu e cine știe ce.
Ce-ai mai putea reține? Senzația de superioritate pe care o poți avea tu, românul anilor 2000, față de americanul care descoperă teleshopingul. Atât că americanul ăla făcea descoperirea cu pricina într-o vreme în care românii n-aveau habar cum ar fi să ai mai mult de un program TV la televizorul alb-negru sau telefon acasă fără pile și unul, doi ani de așteptare până să vină partidul să ți-l instaleze.
Jennifer Lawrence nu face nici pe departe rolul vieții; nici n-ar fi avut cum. Bradley Cooper cred că a filmat în total 3-4 zile, fără să se streseze (îl prinde figura dezumflat-admirativă din final), iar Robert de Niro… M-am gândit mult înainte de a scrie despre marele actor, care a ajuns să accepte roluri modeste în filme modeste. De Niro e plătit doar ca să fie trecut pe afiș. În rest, tace în aproape toate scenele și nici măcar n-o face cu tâlc. Cred că i-a fost ciudă că a acceptat rolul, sper să nu devină un Beligan hollywoodian…
Cam atât. Am început vizionările de Oscar cu stângul. Film ieftin (buget de aproximativ 60 milioane de dolari), fără istoric, fără viitor. Chiar și mesajul e cam în dodii (nu e vreo rețetă de succes să îți ipotechezi totul, să pui în pericol, să sari fără plasă, fără să ai totuși cine știe ce atuuri în mânecă – e vorba de un mop, totuși!). Mulți, cei mai mulți, toți cei care au făcut/fac așa, o dau în bară rău de tot și îi trag după ei și pe ceilalți. Și nu toți au noroc de avocați care să întoarcă lucrurile.
Și nu, nu cred că Jennifer Lawrence, care rămâne o actriță de urmărit cu atenție, va primi statueta; ar fi aiurea.
Cât despre David O. Russel, a făcut câteva filme foarte bune, până la ăsta, pe care le-am aplaudat: American Hustle, Silver Linings Playbook, în care i-a folosit pe minunații Jennifer Lawrence și Bradley Cooper.
O nominalizare pentru cea mai bună actriță în rol principal: Jennifer Lawrance.
Filmele de Oscar 2016 văzute și comentate de mine
Premiu – trailer oficial Joy
Călin Hera. PA-uri şi mirări 