Mă bucur că am avut șansa de a vedea filmul Autoportretul unei fete cuminți, debutul în lungmetraj al Anei Lungu, înainte de proiecția din ziua a treia a Festivalului Filmului European și am putut astfel să scriu o cronică în Dilema veche, pe care am reprodus-o apoi și aici. Mă bucur din mai multe motive: m-am simțit făcând parte dintr-un fel de castă de privilegiați, am avut ocazia să o cunosc pe regizoare și, iată, m-am simțit nițel mândru, ca și cum aș fi avut vreun merit (firește, nici vorbă de așa ceva) pentru că filmul Anei Lungu a fost cel mai votat pe site-ul ffe.ro, primind Premiul Publicului.
Dilema lu’ fata care nu mai vrea acasă la tata
Dintre toate rolurile pe care le poate avea un om într-o familie, cel mai ingrat este acela de tată de fată. În primii ani, e simplu. Fetițele știu să îți intre pe sub piele, să te dea gata. Mai apoi, lucrurile se complică. Nu mai ești eroul lor, încep să te critice, să devină domnișoare, să îți ceară bani pentru tot felul de prostii, ba chiar să aibă propriile idei. Filmul Autoportretul unei fete cuminți, debutul în lungmetraj al regizoarei Ana Lungu, nu arată toate acestea. Ne duce direct într-o realitate în care tatăl și fiica deja nu se mai înțeleg.
Despre miracolul românesc. Azi, cinematografia
E bine când vreun film românesc este premiat la festivaluri internaționale. Ne crește inima. Apoi mergem mai departe. Să cumpărăm bilete ca să și vedem filmul ăla premiat e prea mult. Și apoi, se știe, filmele românești nu-s cine știe ce. Sunet prost, acțiune încâlcită, final abrupt. Mai bun e un film cu bătaie. Te destinde. Vezi actori pe care îi știi. E cool. Pe bune, cine se duce să vadă filme românești? Cu cine să vorbești despre ele? Come on!