Alexandros Avrans şi Eleni Roussinou în timpul discuţiei cu publicul de la Cinema Studio
Atunci când Roxana Călinescu mi-a spus că vrea să-mi prezinte pe cineva cercetam cu atenţie nişte liste. Am ridicat ochii şi prima oară l-am văzut pe tip. N-am înţeles cum îl cheamă, dar îmi era clar că e un artist. Părul rebel, pe care nu oricui îi dă mâna să-l ţină aşa, jovialitatea aparte, hainele negre, espadrilele, toate acestea îi dădeau un aer tipic. Mi-a strâns mâna cu putere. Abia când am întins mâna sprea ea (strângere puternică şi delicată), m-am prins. Când şi-a spus numele, am confruntat cu pronunţia învăţată de la Claudiu: Eleni, cu accent pe ultima vocală. Una dintre cele mai frumoase grecoaice pe care le-am văzut. Da, tocmai făcusem cunoştinţă cu Alexandros Avranas şi Eleni Roussinou, regizorul şi actriţa principală din filmul Miss Violence, proiectat la Gala de deschidere a Festivalului Filmului European.
Imagine din timpul discuţiilor
A fost multă lume, incredibil de civilizată şi de avizată. Dacă speech-urile de la deschidere au fost OK (te aşteptai la discursuri sforăitoare şi plicticoase, că aşa ştiu românii că se face; când colo, oamenii au vorbit la obiect, chiar şi atunci când au apelat la corason – de exemplu Manuela Cernat – au făcut-o cu stil; au mai vorbit actriţa Ioana Flora – amfitrionul Galei, Liviu Jicman – vicepreşedintele ICR, Nikolaos Karalekas – ataşat cultural al Ambasadei Greciei), discuţiile de după film, moderate de Andrei Rus, au întrecut orice aşteptări. S-a vorbit în limba engleză şi nimeni nu s-a plâns că nu înţelege (adevărul e că-i o încântare să vorbeşti engleză cu un est-european!), iar calitatea replicilor din sală a fost una foarte bună. Publicul a înţeles un film n-aş spune neapărat greu, dar foarte dur. Un film bun. Iar Alexandros şi Eleni au fost cu adevărat simpatici, au umplut scena, au fost ca un cuplu care s-a completat şi s-a bucurat împreună cu publicul de acest moment.
Imagine de după discuţii (vin d’honeur)
Regizorul grec a avut astfel ocazia de a vorbi despre arta sa, de a-şi provoca spectatorii nu doar prin filmul care tocmai fusese proiectat, ci şi printr-un dialog deschis şi sprinten. Avranas a mărturisit că a lucrat aproape un an la scenariu, deşi primul draft fusese scris în trei zile, şi că povestea a fost inspirată dintr-o întâmplare reală, care avusese loc în spaţiul public german. El a spus făţiş că filmul său este unul politic, că personajul principal, tatăl, reprezintă o clasă conducătoare nedreaptă, dură, care a instaurat un regim de teroare în care oamenii-victime se complac pactizând incredibil cu călăul lor (îl “votează” atunci când au ocazia să aleagă altfel). Până la un punct.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns