Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Am avut parte, la începutul lunii februarie, de o porție de cultură și bună dispoziție de tip uns pe suflet de care îmi era (și îmi este mereu) dor. M-a dat gata, din nou, un proiect de Cleopatra David și Alexandru Pătrașcu, care au adunat în jurul lor câțiva artiști minunați, propunându-ne un spectacol neașteptat: Bach, colegul de birou. Deja știam de ce isprăvi sunt în stare; cu un an înainte fusese La Serva Padrona.
Citește în continuare„Poate ar fi bine să ne întoarcem pe Planeta Albastră”.
Citește în continuareA miorlăit ușor. Doar atât cât să cred că a fost ideea mea să mă trezesc, să-l mângâi un pic, apoi să-i dau mâncare. S-a bucurat când am deschis ochii (pândea atent). S-a gudurat, a miorlăit vesel-nerăbdător “hai odată, mi-e foame, nu vezi?!”. A acceptat întârzierea (“e om, știe el mai bine, poate schimbă ritualul, poate îmi face vreo surpriză”), s-a așezat cuminte, în așteptare.
Surpriză, într-adevăr: veterinarul a spus că nu are voie să mănânce înainte de operație. După, nu va avea chef. Și nici.
E încă târziu, deci aproape devreme. O femeie se plimbă agale. Ca o zi fără dileme. Mai face cinci pași, iat-o la semafor. Rochia i se colorează în nuanțe de roșu-provocator. Desigur, e o imagine care te-apasă. Femeia e singură. Și tare-i frumoasă. Așa pare, privită de la etajul zece. O ambulanță se-aude. Se-apropie-n goană. Și trece. Strada respiră greoi, albastru intermitent. De două-trei ori. Apoi Orașul redevine absent. Femeia frumoasă dispare. Parcă nici n-ar fi fost. Ca o iubire sfârșită abrupt și cam prost. Ca un eșec albăstriu. E aproape devreme. Dar încă târzi
Dl. inginer privește îndelung o doamnă peste care timpul a trecut nedrept de lent. Nedrept pentru toți ceilalți, care nu înțeleg de ce timpul nu e o unitate de măsură aplicabilă identic tuturor. Delicata și încă tânăra doamnă nu își dă seama că e privită. Soarbe neatent din ceașca de cafea și pare că se gândește departe. Apoi constată. O persoană atât de distinsă nu observă. Constată.
…Iar, la un moment dat, dl. inginer, care pare să-și amintească un gând din tinerețe, întreabă îndrăzneț:
– Iertați-mă că dau buzna atât de nepoliticos cu privirea mea nătângă, dar, oare, ne cunoaștem? Și, dacă da, cât de bine?
Cea mai frumoasă femeie din piață e hoață. Le fură gândurile bărbaților veniți cu lista de cumpărături în mână. Le mână (acolo unde, se știe, imaginația lucrează). Bărbații sunt, cu toții, pe fază: se-nghesuie să cumpere, de-a valma, castraveți, roșii, vinete, dovlecei, varză și mărar. O parte din aceste lucruri să fie pe listă măcar, și-ar spune ei în gând (dacă ar mai avea gândurile la ei). Dar, hei, nimeni nu-i poate rezista celei mai frumoase femei din piață. Cu atât mai puțin voinicii, care au fost furați pe față.
Deschid ochii, trag fermoarul, ascult. Afară e soare (demult). Percep umbra unui pescăruș (ca pe o adiere cromatică). În plasa de țânțari și-a înțepenit piciorușele o gânganie matematică. E un fel de pătrat perfect. Ca o ecuație matinală rezolvată corect de copii care nu mai știu drumul spre școală. Am o neliniște lipită cu scotch pe perete (între afișul cu ACDC și fotografii cu oameni fără șosete). În jur, aruncate, hârtii mâzgălite. Pe ecran, pagini albe, în Word. Ca niște ispite. Ca un gând venit așa, pe ocolite.
O femeie trece pe trotuar. Traversează o dâră de soare dintre două clădiri. Fix deasupra trece un avion. Lasă două dâre fine, la început paralele, care apoi se contopesc. Un bărbat se uită pe hublou. Vizibilitatea e bună: dedesubt se vede orașul. E o privire de ansamblu. Macro. Fără detalii (neimportante). Femeia de pe trotuar și bărbatul din avion ar fi putut fi colegi de serviciu. S-ar fi putut intersecta pe stradă. Ar fi putut vorbi aceeași limbă. S-ar fi îndrăgostit unul de celălalt. Sau nu.
Cartea lansată ieri de Cristian Mungiu („Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”), este cartea aceea pe care vrei s-o citești înainte de a vedea filmul. Mai precis, cartea pe care, citind-o, vezi și filmul.
Citește în continuareDeciziile Justiției sunt failibile (sunt oameni la mijloc), dar definitive. Un judecător sau un complet de judecată se pot „ascunde” după probele prezentate, după modul în care a fost alcătuit dosarul. Procurorii pot spune că ei au făcut toată treaba perfect, au pus pe masă tot ce era nevoie, dar că decizia e a judecătorului.
Citește în continuare
Cred că primul jucător de fotbal de care am auzit a fost Pele. Eram mic, cred că abia împlinisem patru ani. Prima oară am crezut că așa se numește jocul acela în care dai cu piciorul într-o minge.
Citește în continuare
Este interesant cum oamenii din România sunt dispuși să accepte „gândurile” Inteligenței Artificiale în locul „ne-gândurilor” liderilor politici. Nevoia de un AItătuc călăuzitor. Pornită din neîncrederea în capacitatea conducătorilor (umani). O neîncredere care ar trebui să-i doară pe aceștia din urmă.
Citește în continuareSorin Câmpeanu, acest călcâi al lui Iohannis? Posibil. Pentru că demisia forțată a lui Sorin Câmpeanu din funcția de ministru al Educației înseamnă mai multe lucruri. Este o victorie a jurnalismului de investigație. Un semn de dezmorțire: românii se trezesc și reacționează, ca de atâtea ori, la aroganță și sfidare. În fine, regimul Iohannis primește o lovitură năpraznică, la care nu se aștepta. Probabil că inteligenții din jurul lui îl asiguraseră că, gata, ecuația e rezolvată, poporul amorțit și echipa PNL-PSD-cu-tot-ce-trebuie de neatins.
Dacă Giovanni Pergolesi ar fi trăit în secolul XXI și ar fi avut smartphone, poate că și-ar fi imaginat bijuteria (La Serva Padrona) jucată dintr-un scaun de gamer, cu ochii pe ecranul telefonului inteligent. Dar n-a apucat să trăiască decât foarte puțin (26 de ani), suficient cât să compună niște capodopere. Cât despre montarea de la Sala Dalles, Alexandru Pătrașcu, în calitate de regizor, a adus povestea fix în zilele noastre, cu multă sensibilitate, umor și bun gust.
Citește în continuare
E greu să-i reziști miraculosului Muzeu Astra din Sibiu. Eu m-am predat definitiv în urmă cu doi ani, atunci când am experimentat pentru prima oară proiecțiile de film văzute din bărci care plutesc pe lac. Aseară m-am aflat pentru a treia oară în această stare, la Warm-Up AFF. O nouă seară memorabilă. Ceea ce vă doresc și vouă.
Citește în continuare
Marina Ovsyannikova. Am încercat să o cunosc. Atât pot face. Să o cunosc și să vorbesc despre ea. Gestul ei de dizidență este, fără niciun dubiu, un act de eroism. Un sacrificiu de care nu știu câți dintre noi, marii comentatori de pe Facebook, am fi în stare.
Citește în continuare
Expoziţia mondială de la Shanghai adună un univers pe cinci kilometri pătraţi.
Din cinci în cinci ani, reprezentanţi ai majorităţii ţărilor se adună să arate cine sunt şi ce vor. Expoziţiile mondiale, fără a fi reţete de afaceri pentru organizatori, sunt ocazii excelente de promovare şi şanse unice pentru vizitatori, care intră în contact cu culturi diferite şi află primii tendinţe tehnologice.
Citește în continuareÎn vârful dâmbului de lângă tereasa cabanei, băieţelul în vârstă de șase ani pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiți, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Monitorul lui personal de schi (așa i s-ar zice astăzi), Ștefan F., salvamontistul, i-a fixat bocancii pe schiurile roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat precum fiul. Citește în continuare
Călin Hera. PA-uri şi mirări 