The Road to Eternity. Sergei Polunin, în timpul dansului pe Transalpina. Și dansul hainelor Patzaikin, în același loc, în același timp (r. Bogdan Daragiu)
The Road to Eternity. Cu Sergei Polunin. În haine Patzaikin. Pe Transalpina. Ar putea fi suficient. Poate că e. Pentru că orice alte cuvinte ai zice, n-ar atinge emoția din gând.
Câteodată, văzând o fotografie, îți vine să exclami: e ca un tablou. Se întâmplă și invers: să vezi un tablou și să crezi că e vorba de o fotografie. Simțim nevoia mereu de altceva, căutăm perfecțiunea în altă parte.
-… sau faza de aseară, că nu mai știau nici polițaii ce să zică.
– De parcă în mod normal știu.
– Cum să chemi Poliția să-ți scoată copilul din casă? Auzi, de acum ești major, ieși cu drogurile tale de aici, să nu mai aud de tine, să nu te mai văd, mi-a ajuns, gata!
– Și copilul ce zicea?
– Era drogat și cu un cap (creț) mai înalt decât maică-sa. Dar sunt minor, scrie în certificat. Sunt minor. Repeta în neștire, cu vocea egală, stinsă, în timp ce ieșea cuminte din apartament. Nu i se vedeau pupilele, erau cenușii ca albul ochilor.
Era prin 1993-1994. Am ajuns la Budapesta, împreună cu Dan N. să-l cunoaştem pe ambasadorul lui Dalai Lama în partea asta de lume recent ieşită din comunism. Lucram la revista „Expres”.
Un gard-zid de doi metri înălțime. Un gard cu brâu de beton și uluci din lemn. Alte două din profil metalic. Pisicile trec pe deasupra, câinii pe dedesubt. De peste tot bubuie manele. Boxe de la eMag (1.000 W). Război total între vecini. Fiecare vrea să-și impună maneaua (deși e aceeași). Să moară toți dușmanii. Asta-i viața, ăștia-s banii. E distracție, am zis, că în frunte îmi e scris să-mpușc milionu` cu batalionu`, să danseze femeea, dragăăă Dulcineea, alta ca ea nu-i, pune-ți nene pofta-n cui. Eu, aici, îs Barosanuuu` și mă pșșș pă orășanuuu`!
Domnul Lică își zugrăvește casa. Vrea să-i dea o față nouă vechiului apartament. Adică nu vrea, dar a înțeles că trebuie. Ideea nu îi aparține (e bărbat). I-a sugerat-o, subtil, doamna Meri. Cândva, la lăsatul serii. Dl. Lică a găsit rapid câteva argumente contra: costuri, deranj, răscolirea unor amintiri (vrând-nevrând, ar trebui să deschidă sertare, să mute cărți citite împreună cu Fosta, să descopere cine știe ce micro-comoară pierdută pe sub canapea). Există însă și un argument pro. Și tocmai sună la ușă.
La început a fost mirosul de cafea și abia apoi a apărut, nu și-a dat seama de unde, domnișoara cu fustă scurtă și verde ca o frunză bătând spre toamnă și cu un tricou alb, mulat pe corp. Înțelegea prea bine ce vrea să-i transmită acest gând.
Dar nu tricoul alb și nici măcar boabele de dedesubt, ca de cafea obraznică, nu i-au rămas în minte în acea dimineață cu cer parțial noros, ci senzația. I se părea dintr-o dată că totul are un rost, așa cum, probabil, se gândise și Hikaru Okuizumi atunci când a scris că până și ultima pietricica din albia râului poartă cu sine întreaga istorie a universului. Câteodată, Universul ți se poate dezvălui într-o boabă de cafea. Hai, două.
Am fost să mă întâlnesc cu o veche prietenă. Ultima oară ne văzusem la Hunedoara. Au trecut de atunci mulți ani. Mulți. Atunci, mergeam la Cenaclul „Lucian Blaga”, al cărui suflet era Eugen Evu. Acum, se pare că frecventăm aceeași rețea socială. Așa ne-am regăsit. Te invit la expoziția mea, mi-a scris. M-am dus.
Azi* l-am cunoscut pe dl. Lică. Adevăratul domn Lică, nu cel despre care scriu de vreo șase-șapte ani. Are 80 de ani, un picior lipsă, o cămașă roșie cu pătrățele negre, groasă, părul alb și conduce un Opel albastru. Obrazul lui e mereu proaspăt bărbierit. E un om bun. Dl. Lică stă la bloc, lângă cel mai frumos parc din București, parcul unde își plimbă aproape zilnic nepoțelul. Citește în continuare →
A fost o dată, prin 2016, ca niciodată. Descoperisem „porcușorul”. Îl vedeam peste tot prin oraș, parcă mă urmărea (așa cum, când aștepți un copil, vezi peste tot femeile gravide peste care altfel treci cu privirea, nebăgându-le în seamă). E un fenomen acesta: observăm ceea ce ne interesează. Înainte ca Facebook să ne creeze bule, ni le creăm noi înșine, subconștient.
Ursul Arthur stă pe gânduri în fața bârlogului, alături de ursoaicele lui preferate, Marița, Agnes și Jennifer. Frunzele abia încolțite încep să foșnească. Dacă s-ar fi bazat mai mult pe instinct și mai puțin pe intuiție, ursul Arthur ar fi găsit că acesta e un semn rău prevestitor. Dar ursul Arthur e mai preocupat să afle care sunt diferențele dintre intuiție și instinct decât să se întrebe de ce Marița, Agnes, ba chiar și Jennifer, au părăsit locul, în grabă. Femele, deh, și-a zis Arthur. A fost ultimul lui mormăit.
Am o cioară cu ciocul de plastic, cu gâtul elastic, cu ochiul din stânga sticlos și sarcastic, cu pene de-un negru monastic – lipite de piept foarte ecleziastic. Cu gheare prelungi (pleonastic) și pieptul umflat cam bombastic. Zboară fantastic.
Omul mic face ochii mari. Se holbează. Pe o piatră se mișcă, nesigur, o insectă. Un gândac încă nedezmorțit. O vietate cu multe picioare, pe care omul mare, trecând pe acolo (cu treabă), o strivește. Se aude un pocnet. A pocnit gândacul. Trecerea lui într-o lume mai altfel e însoțită deci de un pocnet scurt. În urmă rămâne un miros aparte, rece (nu persistă mult). Plus niște ochi bulbucați. Omul mic a învățat astăzi ceva (dar nu știe ce). Omul mare își șterge talpa. Ca să scape de urma verzuie.
Ilarion stă pe bancă în fața blocului și mestecă vorbe în gând. A prins o dâră de soare și se dezmorțește. Îl așteaptă pe băiatul trimis să cumpere pâine, apă, mere și ce-o mai fi. „Ia telefonul ăsta cu tine, să te sun dacă-mi mai vine vreo idee”, i-a zis. Puștiul nu s-a întrebat cum o să-l sune fără să aibă telefonul la el. Dar a văzut că Ilarion n-a numărat restul și nu s-a uitat în pungă. Ci, doar, cu un zâmbet de satisfacție, în aplicația din telefon, aceea care-i numără pașii făcuți zilnic.