Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Pufi avea câteva jucării cu care se juca mereu atunci când copiii nu erau cu el. Foto: Carina Hera
Niciodată nu i-am văzut ochii, se pare. Dar erau mari și jucăuși. Sunt convins de asta. La un câine, două lucrui nu mint: coada și ochii. Atunci când una e jucăușă, la fel sunt și ceilalți. Iar Pufi era un cățel jucăuș. Al naibii de jucăuș. Ca un copil mare.
Împreună cu fiica mea și cu Anca Dionisie, poeta
Mergeam în urmă cu patru ani la o lansare de carte specială. Și lansarea, cu muzică de cea mai bună calitate, live cu Walter Dionisie, cu picturi și o atmosferă creativă, la Sala Palatului, și cartea Apa de ploaie, scrisă de una din poetele mele preferate, Anca Oprescu (azi Dionisie), al cărui blog l-am descoperit cu bucurie și pe care l-am frecventat cu drag.
O familie fericită. Desen de Carina
Fetița e acum domnișoară. Cel puțin așa îi place ei să se simtă uneori. Mai ales în vacanțe, când umblă țanțoșă cu pantofii cu toc găsiți prin casă, sau atunci când vreun vecin sau vreun vânzător îi spune sărutmâna. Alteori, e foarte copilăroasă. Vrea jucării de la Moș Crăciun. Anul viitor, gata, n-o să-mi mai aducă jucării, dar acum nu vreau haine, nici cărți, doar jucării.
O parte a echipei Ştirilor Pro TV. Sursa: Facebook / Mișu Predescu
Din 1995 încoace, în fiecare zi de 1 decembrie am un gând bun spre locul acela și despre anii frumoși în care am lucrat la Pro TV și oamenii fabuloși pe care i-am cunoscut în cei cinci ani în care am fost protevist.
Maria Livia Ognean, medic neunatolog la Sibiu. Sursa: Facebook
Jucam Prinsa în aproape fiecare pauză. Eram într-a cincea, perioada băieți contra fete. Mary era foarte agilă. Băiețoasă. Blondă. Râdeam împreună. O zbugheam. Era bună la mate, la română, la franceză, la botanică, la sport. Apoi la fizică, la anatomie, la chimie, la engleză. În orele de după ore, seara, când profa de filozofie ne chema în clasă la lăsarea serii și, aproape clandestin, scotea dintr-o sacoșă un pick-up adus de acasă și ne punea să ascultăm Beethoven, Rahmaninov, Schubert, Ceaikovski, Vivaldi și ce mai reușea să adune (întâlniri care, printr-a doișpea, se mutau la dânsa acasă). Mă bucur că, gândindu-mă azi la Mary, am rememorat această amintire despre diriga. Era de gașcă. Şi ea și noi.
Munții Retezat. Cai pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai. Lângă lacul Bucura, sub Curmătură. Foto cu telefonul: Călin Hera
Ziua Cârtiţei (Groundhog Day, 1993) este un film la care m-am uitat mereu şi mereu cu plăcere. În film este vorba despre un prezentator al emisiunii meteo trimis să facă un reportaj de la un festival local prilejuit de apariţia la lumina zilei a unei rozătoare care iese din hibernare în aceeaşi zi, an de an. Localnicii folosesc acest pretext ca să spună cum va fi vremea, în funcţie de apariţia rozătoarei, şi să-i tragă un chef straşnic. Pentru prezentatorul meteo e, deja, o plictiseală, fiindcă mai făcuse transmisii asemănătoare şi în anii precedenţi, patru la număr. Atât că, de data asta, i se întâmplă ceva ciudat: dimineaţa se trezeşte în ziua de ieri, a Cârtiţei, ale cărei întâmplări le repetă apoi, la nesfârşit. Ceea ce e amuzant o vreme, pentru că îi permite să facă mici modificări în program, în propriul avantaj (găsiţi trailerul filmului mai jos).
O femeie vorbeşte la telefonul mobil într-un film al lui Charlie Chaplin făcut cu zeci de ani înainte de inventarea aparatului. Sursa: The circus
În urmă cu câţiva ani stârnea rumoare prin felurite medii o secvenţă* dintr-un film al lui Charlie Chaplin, The Circus, în care o femeie trece prin cadru, prin spatele unei zebre, vorbind la telefonul mobil. Nu discut acum teoriile privind călătorii în timp care au preferat să se plimbe prin filmele lui Chaplin (există colecţii întregi cu asemenea secvenţe), mă interesează doar telefonul.
Bibelou bețivan
Cum arată o casă în care au locuit oameni în vârstă? La fel. Probabil că la fel ca altele. Presupun că există câteva constante, câteva puncte comune între toate casele în care cineva a locuit foarte multă vreme și vremea asta a acoperit ultima parte a vieții, perioada bătrâneții.
La Tiraspol, în vreme de război, împreună cu prietenul nostru, care ne-a fost translator. P.S. Bărbosul sunt eu. Foto: Sorin Stanciu
Îl caut pe băiatul din această fotografie. Pe cel mai tânăr. Nu pe bărbos. Bărbosul sunt eu. Eu din urmă cu 23 de ani. L-am cunoscut atunci, cu ocazia călătoriei în Transnistria, pe vreme de război.
Trovanți care fac și umbră. Foto cu telefonul: Călin Hera
Din capul locului trebuie să mărturisesc faptul că pentru mine a scrie pe blog e o chestie relativ nouă. Am blog abia de șase ani jumate. Înainte de asta am scris te miri pe unde, fără să bănuiesc măcar ce suprize mă vor aștepta. Dar să nu anticipăm.
Veste bună pe bac. Foto cu telefonul: Călin Hera
… depinde de cine întreabă. Depinde de oră, zi, cotele apelor Dunării. OK, prețul e afișat, acceptat de autoritatea care trebuie să accepte, dar asta nu înseamnă nimic. Cel puțin asta am pățit eu. Să vă povestesc.
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor văzut noaptea. Pe vremea când făceam popas la poalele lui, la mijlocul turelor de jogging, nu era luminat. Dar lună plină am prins. Foto: Călin Hera
… pe vremea aia nu se inventase joggingul, ca sport de masă. Cel puțin, nu în România. În orice caz, nu la Hunedoara. Nu l-am inventat nici eu sau prietenii mei, iar ceea ce făceam noi atunci nu era jogging, era altceva. Oricum, ceva cu care am rămas.
Tatăl, văzut de copiii lui. Sursa: InfoNaiv / arhiva personală
Am descoperit din întâmplare două portrete pe care copiii mei mi le-au făcut în urmă cu mulți ani. Fiul meu observase pe capul meu mai mult păr decât îmi dăduse fiică-mea – sau poate era el mai generos de felul lui. Mi-a văzut și sprâncenele, care sunt greu de neluat în seamă, s-o recunoaștem.
Vechituri-gunoaie de vanzare la Bâlciul Polovragi. Foto: Calin Hera
Sunt destui oameni cu nostalgia bâlciurilor de la țară. Eu însumi am amintiri. Am memoria unei atmosfere. Unui aer de sărbătoare, comerț și distracție. Mici chilipiruri și mari acadele. Mingi de floricele date prin sirop de zahăr roz, dulci, delicioase. Vată de zahăr. Limonadă. Carusel din lemn. Bunica. Verișorii. Drumul până acolo, plin de nerăbdare, peste dealuri. Drumul înapoi. Fără niciun fel de dezamăgire. Dimpotrivă. Trăgând bucuroși din acadele, rostogolind ceea ce va fi rămas din mingea dulce. Mă țin să nu ling creasta cocoșului de zahăr până pe culmea dealului, când facem popas. Etc.
Vedere cu brazi. Foto cu telefonul: Călin Hera
Se uitau la mine ca proastele. Erau patru și cea mai curioasă avea ceva straniu în privire. Ochi sticloși, negri, ficși, fără nuanțe. Ca să vadă mai bine ce și cum, întorsese capul și mă privea așa, dintr-o parte. Eram Intrusul și trebuia să afle rapid cum să reacționeze. Am mai făcut un pas spre ele, cu cele mai bune intenții. Pe toate patru-n brațe v-aș ține, la o adică, dar ceva mă reține – am încercat eu o rimă. Dar mințeam și ele și-au dat seama. Curcile, de ele zic. Au început să curcăiască până când a apărut, amenințător, Curcanul.
În vârful dâmbului de lângă tereasa cabanei, băieţelul în vârstă de șase ani pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiți, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Monitorul lui personal de schi, Ștefan F., salvamontistul, i-a fixat bocancii de schiuri. Schiuri roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat precum fiul.
Profu’ de sport spunea că are o singură pretenție de la noi: atunci când ne va vedea pe stradă, peste ani, să-i placă mersul nostru. „Pieptul sus, spatele drept!”, era refrenul orelor de Educație fizică, asezonat cu ture de școală, mersul piticului pe terenul de handbal, sărituri de tot felul, iar ture, plus mult fotbal. Așteptam cu nesaț ultimul sfert de oră, în care jucam fotbal pe grăbite, cu poftă, partide ce se duceau târziu, în pauze, când marginile terenului se umpleau de spectatori. Ne plăcea. Azi, după mulți ani, merg OK pe stradă și, dacă e de alergat, nu mi-e rușine cu „ținuta de alergare”. Atât că nu l-am mai întâlnit pe profu’ de sport, să văd ce părere are. Ultima oară când ne-am văzut a fost într-un context mai aparte, despre care voi povesti cândva. Era cu pac! pac!.
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor. Sursa: castelulcorvinilor.ro
În urmă cu câțiva ani, nici mulți, nici puțini, un prieten mai mare era nemulțumit că pe noua autostradă, construită de-a lungul râului Mureș, nu există niciun indicator rutier către orașul Hunedoara. De curând am aflat că în frumoasa noastră gară nu mai vine și nu mai pleacă niciun tren. Privită superficial și de departe, cele două detalii dau imaginea unei izolări și a unei resemnări, a unui drum închis și abandonat. Ceea ce e fals. Sau, în orice caz, o poveste depășită. În ultimii ani sunt din ce în ce mai mulți oameni vin cu nesaț să viziteze Castelul Corvinilor, probabil cea mai valoroasă bijuterie arhitecturală și simbolică a Hunedoarei. O frumusețe. Un element de continuitate și de trăinicie. Castelul reprezintă un reper și o cale. Faptul că numărul vizitatorilor crește, și încă vertiginos, este cel mai bun indiciu că de aici trebuie pornită renașterea Hunedoarei: de la valori, tradiție și cultură.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 