O femeie vorbeşte la telefonul mobil într-un film al lui Charlie Chaplin făcut cu zeci de ani înainte de inventarea aparatului. Sursa: The circus
În urmă cu câţiva ani stârnea rumoare prin felurite medii o secvenţă* dintr-un film al lui Charlie Chaplin, The Circus, în care o femeie trece prin cadru, prin spatele unei zebre, vorbind la telefonul mobil. Nu discut acum teoriile privind călătorii în timp care au preferat să se plimbe prin filmele lui Chaplin (există colecţii întregi cu asemenea secvenţe), mă interesează doar telefonul.
Dacă respectivii călători în timp chiar au existat, era vorba de unii provenind dintr-o perioadă depăşită deja. Spun asta luând în considerare modelul telefonului mobil folosit, unul destul de rudimentar, tip cărămidă (nici pe departe asemănător smartphon-urilor de azi). Cărămida-cărămizilor a fost de altfel primul telefon mobil, cel inventat de Martin Cooper. Cât despre Alexander Graham Bell, el nu cred că şi-a imaginat că telefonul pe care a ajuns să îl comercializeze va fi vreodată fără fir.
Cât de bătrân sunt 🙂
Tip cărămidă a fost şi primul meu telefon mobil, de care îmi aduc aminte cu nostalgie. Înainte de asta, trebuie să precizez cât sunt de bătrân: îmi amintesc ziua în care am primit un telefon fix acasă (erau vremuri în care se aştepta un an şi mai bine până când primeai aprobare şi apoi veneau meşterii să tragă firele şi să îţi instaleze telefonul fix, cu disc, acasă); dar nu sunt atât de bătrân încât să fi fost contemporan cu Charlie Chaplin şi nici călătorii în timp nu am făcut, decât în mintea mea, printre amintiri.
Telefon Motorola tip Cărămidă. Sursa: InfoNaiv
Pe vremea aia puţini aveau celulare (eu aşa le ziceam); abia ne obişnuisem cât de cât cu pagerele. Telefoanele mobile erau masive, aveau butoane şi ecran mic, pe care era afişat numărul telefonului care te apelează, sau, după caz, numărul apelat.
Romantism cu primul telefon mobil
Cât despre primul meu telefon mobil, a fost ceva foarte romantic în legătură cu el, pentru că l-am primit de la prietena mea de atunci, ca să putem ţine legătura (nu locuiam în acelaşi oraş). Ne dădea impresia că suntem împreună mereu, ceea ce era foarte cool. Foarte drăguţ. În acele vremuri, lucrul ăsta, să fii în legătură cu cineva, însemna mult, avea valoare fiindcă era ceva rar, departe de banalitatea pe care o constituie acum un smartphone. Să vorbeşti la telefonul mobil era ceva mai simplu decât să trimiţi un porumbel călător (exagerez, de dragul imaginii), dar avea încă o valoare de ritual.
Îmi amintesc că era foarte scump să vorbeşti la telefonul fără fir şi că românii, inventivi, născociseră „şmecheria” bip-urilor, care se baza pe de o parte pe mitul că primele trei secunde sunt netaxaabile şi pe de altă parte pe faptul că acela căruia îi dădeai bip avea mai multe minute disponibile. Era un fel de convorbire cu taxă inversă.
Pauză de muzică, anii ’90
Celor care nu ştiu care-i treaba cu bip-urile le spun aşa: a existat o melodie celebră în epocă, una care a spart topuri şi prin Occident (Dragostea din tei, O-Zone), în care se spune la un moment dat „Ți-am dat bip, și sunt voinic / Dar, să știi, nu-ți cer nimic„.
NOTĂ. Toată această reverie a fost pricinuită de ideea celor de la Computerblog-ul lui Dan Dragomir, care m-au provocat, pe mine şi pe bloggerii care frecventează Blogal Initiative, să ne amintim primul telefon mobil. O provocare plăcută, pentru care mulţumesc frumos.
*asta e scena cu pricina
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns