Cercetătorii NASA au anunţat că pe Marte există apă sărată în stare lichidă. Sursa> Mediafax
Ştirea că NASA a găsit pe Marte apă lichidă (e drept, cam sărată) reprezintă probabil descoperirea secolului. Este nevoie oare de un argument mai bun care să demonstreze cât de importantă e apa noastră cea de toate zilele? Depinde la ce te raportezi.
La scara istoriei universale, apa de pe Marte este primul semn clar că e posibil să mai existe viaţă şi în altă parte din sistemul nostru solar decât pe Pământ – cu toate implicaţiile ce decurg de aici. Pentru amicul meu care face agricultură în judeţul Călăraşi, investiţiile într-un sistem de irigaţii deştept au făcut diferenţa în scetosul an 2015, când a obţinut recolte record în condiţiile în care vecinii lui de culturi au dat chix.
Oamenii înşişi sunt mai mult apă decât orice altceva (75% la naştere, 55-60% la maturitate, 50% la senectute), deci subiectul ne e mai aproape decât credem.
În ceea ce mă priveşte, am o sumedenie de întâmplări legate de apă, care pot alcătui un puzzle a cărui cheie răspunde complex (cum altfel?) la întrebarea simplă, din popor, „În ce situaţie ţi-a dat apa putere?„.
Vedere din Retezat. Lacul Bucura, văzut de la nivelul luciului de apă. Foto cu telefonul: Călin Hera
Bucurie la Lacul Bucura
Nici nu-mi mai amintesc prima mea întâlnire cu Lacul Bucura din Munţii Retezat, cel mai cel lac glaciar din România, ce zic eu?, din lume. Au trecut atât de multe întâmplări minunate de atunci încât, la un moment dat, prima mea întâlnire cu Lacul Bucura se poate confunda cu prima mea întâlnire cu orice. De fiecare dată însă sunt surpins, uimit, fermecat, ca şi când ar fi prima oară. Drumul până la Lacul Bucura e destul de uşor pentru un turist mediu; dacă vii dinspre Poiana Pelegii, urcuşul e domol şi nu foarte lung. Dacă vii dinspre Cabana Pietrele, la fel; doar urcuşul pe Curmătura Bucurei, de unde, dintr-o dată, ţi se deschide priveliştea unică, e mai dificil, dar cărarea şerpuită te scoate lesne pe creastă. Dacă vii dinspre vârfuri (Retezat, Bucura 1 şi 2, respectiv dinspre Peleaga) sau faci turul lacurilor, dinspre Tăul Porţii, e mai simplu, fiindcă te afli într-o continuă coborâre. Totuşi, un pic, un pic, transpiri, că aşa e la munte. Simţi nevoia să te opreşti, să îţi tragi sufletul înainte de a pleca mai departe. Ei, bine, de fiecare dată când ajung la Lacul Bucura, apa lui rece şi limpede are un efect sigur: mă energizează, îmi dă ghes de viaţă, îmi, cum îi zice şi numele, bucură.
Vedere din Bucureşti. Fântână arteziană lângă Parcul Carol. Foto cu telefonul: Călin Hera
Apa care spală tot
Departe de a fi un pescar, am fost mereu fascinat de ideea că sub luciul iazului dintre sălcii e o lume. Văru-meu, care mă luase la pescuit, mi-a dat un băţ în mână şi m-a plasat strategic la gura scorburii unei sălcii bătrâne. Cum ar veni, pescuiam pe şest, să nu ne prindă nenea paznicul. La un moment dat, văru-meu a prins un cărăşel care-i ieşea binişor din palmă, pe care l-a plasat rapid sub tricoul meu atunci când nenea paznicul ne-a descoperit şi a vrut să ne ia pe sus. Văru-meu, mai versat, l-a trombonit cumva pe om, care m-a privit deodată pieziş şi m-a întrebat dacă nu cumva am venit acolo să pescuim (aruncasem beţele-undiţe cât colo). „Nu, privim lacul, e atât de frumos„, am îngăimat. „Da’ ce se zbate acolo, sub tricoul tău?„, m-a întrebat brusc (abia după mulţi ani mi-am dat seama că se cam juca, glumea cu noi). „Aaa, îmi bate inima, am emoţii când văd ceva aşa frumos” – a fost minciuna cea mai tâmpită pe care am găsit-o. A râs, ne-a zis să mergem acasă şi mi-a strigat uşor să mă spăl bine. Adevărul e că pieptul meu de copil se umpluse de solzi (se făcuse lipicios, cărăşelul şi-a dat duhul sub tricoul meu) şi doar gândul că voi ajunge acasă şi mă voi spăla cu multă apă, apă, apă curată m-a purtat de-a lungul kilometrului până la casa lui văru-meu, unde îmi petreceam o parte bună a vacanţelor de vară.
Vedere din Bucureşti. Cascadele Evei radu – pictate pe scările străzii Xenofon. Foto cu telefonul: Călin Hera
Cascadele Evei Radu
Am descoperit cascadele Evei Radu, desenate pe scările străzii Xenofon după ce le aflasem de la o prietenă de Facebook. Le-am văzut cu ochii mei într-o zi caniculară de vară şi, mare grozăvie, m-au răcorit, m-au încărcat cu voie bună, ceea ce poate însemna că o curgere zglobie de apă spumoasă poate face minuni chiar şi atunci când e pictată bine. Poate e un soi de blasmefie, dar cascadele Evei Radu mi-au amintit sentimentul cascadei Lolaia din Munţii Retezat. Găsiţi aici, în această imagine, ceva subiectiv, o nevoie pe care eu, bucureşteanul prin adopţie grăbit şi ocupat, o aveam în mizeul unei zile de ev aprins: nevoia de apă săltăreaţă, proaspătă, bună.
Râu cu mini-gâldane în judeţul Vâlcea. Foto cu telefonul: Călin Hera
La scăldat în gâldan
Cine nu s-a bălăcit vreodată într-un gâldan (aşa se numeşte în zona Olteniei stavila din pietre pusă pe cursul unui râu de munte-deal, întru formarea unui loc de scaldă cu apă mai stătută, de aproximativ 1 metru adâncime), nu poate înţelege şi pace ce înseamnă asta, cât de profund este sentimentul acela pe care îl ai când apa îţi curge de-a lungul corpului, când atingi albia de nisip fin, „spartă” ici-colo de pietre rotunjite de curgere, de rostogolire. Încercaţi aşa ceva, măcar o dată, fie că sunteţi copii, adulţi sau vârstnici. Face toţi banii şi, aşa cum am mai exprimat, te încarcă.
Cădere de apă pe un râu de munte-deal din judeţul Vâlcea. Foto cu telefonul: Călin Hera
Bărbierul din „Aqua mineralis”
Mi-e sete de apă rece, de izvor, cum obişnuiam să beau, din palmele făcute căuş sau sărutând direct luciul pâraielor din Munţii Retezat, dar mai mult şi mai mult mi-e sete să redevin liber. Sunt soldat TR şi mai e destul până la liberare. Deocamdată, am o problemă uriaşă: obrajii nebărbieriţi de peste 24 de ore, cu perspectiva unei pedepse dure. Cum naiba să te bărbiereşti în cele trei minute pe care le ai libere, dacă programul de apă de la robinet începe cu mult după momentul inspecţiei de front?! Sacrific până la urmă sticla de apă minerală păstrată în mare secret pentru momente mai bune ale săptămânii, şi torn apă carbogazoasă peste pămătuf. Săpunesc bine, spuma se umflă mai ceva ca un cozonac, lama taie sigur, fără să lase răni, doar obraji netezi, numai buni de inspectat. În loc de after shave, tot apă minerală. Rezultatul e mai mult decât mulţumitor. Până la urmă, a bea şpriţ nu e cel mai grozav lucru. Vin sec, de nevoie. Apa e bună ca atare, nu pentru lungit. La nevoie, pentru bărbierit :).
Apă vie
La Fântâna, care mi-a prilejuit aceste amintiri&consideraţii, merge înainte cu sloganul #apaitidaputere, al cărui mesaj e foarte pe bune. Există şi o serie de clipuri video (pe unele le-aţi văzut deja la TV), care fac parte din campanie „Mai bea şi tu nişte apă„. Desigur, preferatele mele sunt cele cu Chinezu în prim-plan, mai ales ăla în care îşi ia o minge de rugby în cap; sunt curios câte duble s-au tras :). Dar, ca întotdeauna, apa i-a dat şi lui putere. Că nu degeaba vor fi fost scrise şi povestite basmele în care ba Prâslea cel Voinic, ba Harap Alb au nevoie de apă vie. Vie fie!
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns