Vechituri-gunoaie de vanzare la Bâlciul Polovragi. Foto: Calin Hera
Sunt destui oameni cu nostalgia bâlciurilor de la țară. Eu însumi am amintiri. Am memoria unei atmosfere. Unui aer de sărbătoare, comerț și distracție. Mici chilipiruri și mari acadele. Mingi de floricele date prin sirop de zahăr roz, dulci, delicioase. Vată de zahăr. Limonadă. Carusel din lemn. Bunica. Verișorii. Drumul până acolo, plin de nerăbdare, peste dealuri. Drumul înapoi. Fără niciun fel de dezamăgire. Dimpotrivă. Trăgând bucuroși din acadele, rostogolind ceea ce va fi rămas din mingea dulce. Mă țin să nu ling creasta cocoșului de zahăr până pe culmea dealului, când facem popas. Etc.
În zadar am căutat acea atmosfera la bâlciurile contemporane (doar la Târgul Cocoșului de Hurez e ceva aparte). Acum am parcat pe marginea unui șanî înierbat și plin de pet-uri. În interior, mizerie, praf și derizoriu. Cât vezi cu ochii, grămezi de boarfe și de încălțări întinse pe jos, perecheate sau desperecheate. M-am întrebat uneori unde sunt miile și zecile (sutele?) de mii de haine și încălțari ieftine, de proastă calitate, aduse cu sacoșa sau cu vaporul în România în ultimii 25 de ani. Că doar nu s-au evaporat.
Boarfe și încălțări la Balciul Polovragi. Foto: Călin Hera
Ei, bine, aici sunt. În bâlciuri. De vânzare la kil sau la bucata, perecheate sau desperecheate, după ce au fost purtate din om în om.
Ceea ce am văzut în tradiționalul Bâlci de la Polovragi anul acesta (am fost și anul trecut, am crezut ca e o exceptie), m-a lasat cu un profund sentiment de dezgust. Vorba artistilor care dau titluri artiolelor de pe sire-uri de mare trafic: nimeni nu si-ar fi imaginat asa ceva.
Boarfe si praf la Balciul din Polovragi. Foto: Calin Hera
Cred ca nimeni nu cumpara. Am vazut cateva femei ridicand cate o carpa, mai mult de rusinea vanzatorilor. Caci ceea ce vindeau ti-ar fi fost rusine si sa arunci la gunoi. Nu imi vorbiti de saracie. Exista un toate urbele Romaniei magazinase cu standarde comerciale minime, care vand pantaloni si camasi folosibile cu 5 lei bucata. Cat o bere de un litru, la „sticla de plastic”. Nu vad cine si de ce ar scurma prin gunoaie si ar plati pentru asta. Adica, mi-a fost dat sa vad, dar mi-a fist greu a intelege, oricata nostalgie ar fi la mijloc.
Mi-e teamă deci că nu sărăcia este explicația, ci o profundă lipsa de demnitate, respect de sine și un uriaș, monumental prost gust. Este covârșitor sentimentul de deznădejde pe care îl încerci atunci când ai în față o ie cusută în urmă cu 100 de ani și imaginea dezolantă a bâlciurilor rurale populate cu oameni șmecheri, fără prerenții, îmbrăcați cu boarfe proaste, scurmând prin gunoaie.
Va recomand sa ocoliti, asta daca nu cumva faceti vreun studiu sociologic sau vreun reportaj „de culoare”. Va previn insa: e nevoie de splina si de un simt al umorului superdezvoltat ca sa treceti cu bine mai departe.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 