Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Copac pe care îl vezi doar toamna, deşi e acolo de când lumea. Foto cu telefonul: Călin Hera
Doamna T. Are 93 de ani şi se ţine bine. În afară de mici dureri de spate, când se ridică din pat, insomnii, pete pe picioare şi, din când în când, lipsa poftei de mâncare, compensată însă cu un apetit uriaş în alte rânduri, nu ar trebui să se plângă de nimic.
Lângă Muzeul Leopold, Viena, loc de întâlnire a imaginaţiei. Foto cu telefonul: Călin Hera
Vestea bună este că Parlamentul European a votat o rezoluţie importantă pentru piaţa unică europeană a comunicaţiilor electronice, care implică, printre altele, eliminarea tarifelor de roaming în interiorul UE. Vom vorbi mai mult, vom naviga pe Internet încă şi mai lesne decât deja o făceam. Vom afla totul, instant. Internet la liber, ce poate fi mai bine? Mai bine decât atât e să ştim ce să facem cu acest neţărmurit acces la Tot. Şi să conştientizăm.
Eugen Evu, 2010, la Castelull Corvinilor. Foto: Remus Suciu
Din triada celor trei grații-arte-muze (pictura, muzica, poezia), încă de copil, în lumea satului și sub mirajul Naturii, prima ispitire a fost cea a obiectelor -jucărie, avionul confecționat din tulei de porumb și cu elice din lemn de soc, din colțul unghiular al acoperișului, morișca de apă pe firul pârâului din Vâlcele Bune, satul tatălui meu și săniuța ori schiurile din troacă veche din salcie… Unealta principală era briceagul dăruit de bunicul meu. Lemnul folosit era accacia robynnia, alunul, cireșul, prunul, butucul de rosa canina…
Cele 5 bloguri pe care le-aș lua pe o Insulă WiFi pustie. Sursa: InfoNaiv
Au trecut aproape șase ani de când umblu prin blogosferă. Uneori mai cu avânt, alteori mai în liniște. Am două bloguri* și nu mă pot lăsa de niciunul. Cel mai probabil, le voi contopi în curând în unul singur (lucrez din greu la asta). Dar despre altceva voiam să vă povestesc.
Spre finalul semestrului am făcut un experiment împreună cu studenții de la Jurnalism, anul al II-lea: i-am trimis, pe fiecare, aiurea, în lume. Mergeți, căscați ochii bine în stânga, în dreapta, în sus și în jos, citiți câte ceva despre locul cu pricina și scrieți un reportaj virtual astfel încât eu, cititorul, să văd, citind, ceea ce ați „văzut” voi.
Immanuel Kant
Immanuel Kant prezintă, în lucrarea sa Despre pedagogie (1803), trei reguli privind libertatea copilului.
Immanuel Kant, sursa: wikimedia
Reiau, după mai multă vreme, învăţături kantiene despre pedagogie. Am citit cu nesaţ, amuzament şi creionul în mână ceastă lucrare, publicată în 1803. Prin „Despre pedagogie”, filozoful german Immanuel Kant oferă un adevărat ghid de creştere a copiilor, care conţine numeroase învăţături valabile şi astăzi. Iată câteva:
Vedere din București. Lancea, Der Speer, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera
Timp de aproape 40 de ani, dl. Lică s-a ținut deoparte de Wagner. Richard Wagner. I s-a spus că muzica lui Wagner e grea, prea grea, și te poate dili. N-a înțeles prea bine ce înseamnă asta, dar s-a ținut, cuminte, deoparte. Până într-o zi în care s-a nimerit la Ateneu, la o repetiție. Nu insist asupra coincidențelor care l-au trimis acolo. Important e că dl. Lică a intrat în Ateneu într-o seară de mai. Ziua a treisprezecea. Avea emoții, deci se afla în cea mai potrivită stare. Dl. Lică față în față cu Parsifal.
Întâlnirea dintre dl. Lică și Parsifal a fost consemnată conștiincios în carnețelul primului. Am aruncat un ochi, am copiat câte ceva (cu voia autorului) și am găsit nimerit să vă arăt. Dacă n-am fost la spectacol (joi 14, vineri 15 mai), mă mulțumesc cu ultima repetiție înainte de premieră. Puteți citi mai multe pe excelentul site Despre opera. Puteți asculta. Dar, așa cum mi-a zis Alexandru, nimic nu se compară cu audiția live. Cel puțin atunci când e vorba de Wagner. Richard Wagner.
Imagine din filmul Autoportretul unei fete cuminți. Sursa: ffe.ro
Dintre toate rolurile pe care le poate avea un om într-o familie, cel mai ingrat este acela de tată de fată. În primii ani, e simplu. Fetițele știu să îți intre pe sub piele, să te dea gata. Mai apoi, lucrurile se complică. Nu mai ești eroul lor, încep să te critice, să devină domnișoare, să îți ceară bani pentru tot felul de prostii, ba chiar să aibă propriile idei. Filmul Autoportretul unei fete cuminți, debutul în lungmetraj al regizoarei Ana Lungu, nu arată toate acestea. Ne duce direct într-o realitate în care tatăl și fiica deja nu se mai înțeleg.
Imagine din filmul Viktoria. Sursa: ffe.ro
”Istoria recentă nu a înregistrat la noi momente precum Budapesta ’56, Praga ’68 sau Solidarność, ceea ce a generat o serie de complexe de inferioritate în perioada postcomunistă. Nu sîntem singurii. Nici bulgarii nu au avut. Nici măcar ceva similar Timișoarei din 1989, fapt care a produs în țara vecină aceleași complexe de inferioritate.
Imagine de la o dezbatere despre producție și coproducție. Foto: Dan Țuculescu
E bine când vreun film românesc este premiat la festivaluri internaționale. Ne crește inima. Apoi mergem mai departe. Să cumpărăm bilete ca să și vedem filmul ăla premiat e prea mult. Și apoi, se știe, filmele românești nu-s cine știe ce. Sunet prost, acțiune încâlcită, final abrupt. Mai bun e un film cu bătaie. Te destinde. Vezi actori pe care îi știi. E cool. Pe bune, cine se duce să vadă filme românești? Cu cine să vorbești despre ele? Come on!
Vedere din Las Vegas. Doi pumni teribili, dați, respectiv încasați pe rând de Floyd Mayweather și Manny Pacquiao. Sursa: twitter
Manny Pacquiao s-a agitat mai mult, și-a dorit mai mult victoria, dar Floyd Mayweather a fost mai sigur de ea. Această frază ar putea rezuma ”Meciul secolului”, pentru care m-am trezit azi-dimineață înaintea cocoșilor.
Postarea de marți a lui Alex Găvan a adunat într-o zi și două nopți 1.518 like-uri, 48 de comentarii și 619 share-uri
Există viață și dincolo de ceea ce vedem la televizor. Știu că e greu de crezut. Forțez nota și afirm că există viață și moarte, speranțe și deznădejdi, bucurie și tristețe și dincolo de televiziune. Există toate acestea chiar și în afara rețelelor de socializare, deși de cele mai multe ori prin intermediul lor ajungem să avem această revelație.
Ane Brun. Sursa: printscreen videoclip These Days
Ce se poate întâmpla atunci când, undeva prin Norvegia, se întâlnesc un avocat care cântă jazz și o pianistă? Se poate întâmpla un lucru bun. Așa aș defini-o pe Ane Brun, fiica celor doi: un lucru bun. În vârstă de 39 de ani, Ane Brun, născută Brunvoll, cântă atât de bine încât le aduc mulțumirile mele părinților ei – că au crescut-o într-un mediu care a ajutat-o să facă muzică (Ane are o soră, Mari Kvien Brunvoll, ea însăși cântăreață, și o alta, Bjørn Brunvoll, artist fotograf; o familie de artiști așadar.).
Printscreen al articolului scris de Alexandru Pătraşcu. Sursa: opera.co.uk via Despre Operă
Îl ştiu pe Alexandru Pătraşcu de vreo doi ani, cel mult, l-am întâlnit faţă în faţă o singură dată, undeva prin Primăverii (a vorbit aproape numai el), dar am citit cu nesaţ mare parte din scrierile lui de pe blogurile Despre demnitate, Despre operă, Stabat Mater România, Adevărul şi am scris de câteva ori despre el. Am spus, de când l-am cunoscut, că este unul dintre cei mai buni jurnalişti culturali din România, probabil cel mai bun atunci când vine vorba despre operă, deşi meseria lui e alta (sau poate tocmai de aceea, pentru că la el e vorba de pasiune).
Elena Moşuc, cu afecţiune pentru cititorii lui Alexandru. Sursa: despreopera.ro
Prietenul Alexandru este autorul unei noi acţiuni de toată isprava: întreabă artiști pe care îi aplauzi pe scenă ce ascultă ei în timpul liber – acasă sau în mașină. Astfel, grație autorului excelentului blog Despre operă, aflăm că dirijorul Tiberiu Soare ascultă Pink Floyd (The Dark Side of the Moon), pe când se luptă cu traficul bucureștean, combinat cu integrala simfoniilor de Gustav Mahler, dirijate de Leonard Bernstein la pupitrul New York Philharmonic Orchestra.
Coperta programului Falstaff (ONB), r. Graham Vick
A venit şi premiera de la Opera Naţională Bucureşti (Falstaff, în regia lui Graham Vick). Am citit o cronică foarte bună (unde altundeva decât?) pe site-ul Despre operă – recomandată atât celor care au fost la premieră cât şi celor care nu au apucat încă să vadă spectacolul.
„Un purcel verde de dimensiuni uriașe, vegetal și artificial, pârțâie confetti peste o adunare de oameni costumați caraghios, veniți să celebreze o nuntă. Asta este o imagine pe care n-o voi uita multă vreme. Eu unul mi-o voi aminti cu mare amuzament. A fost o seară în care m-a pufnit râsul mereu și la capătul căreia m-am emoționat contemplând un final în care bătrânețea ajunge la limita cea mai de jos a ridicolului, iar viața își reia ciclul obișnuit, prin căsătoria lui Fenton cu Nanetta. Așa de bătrâni și de ridicoli vom ajunge și noi, cel mai probabil. Și vom privi totuși cu o înțelepciune salvatoare cum tinerii o iau de la capăt, la fel ca noi, fără să fi învățat nimic din experiența noastră. Privită așa, viața este o comedie nebună.
La fel ca orice comunitate, și publicul de operă se împarte în tineri și bătrâni. În special la operă, publicul bătrân este mai numeros decât proporția sa demografică. De aceea, aseară au fost spectatori scandalizați de regia modernă a lui Graham Vick.” (Alexandru Pătraşcu, Despre operă)
Fazil Say într-un moment de extaz muzical. Sursa: pagina de Facebook
Anunţata şi mult aşteptata zi de 16 februarie 2015 a venit mişeleşte în Bucureşti, cu o vreme uşor ceţoasă, mai friguroasă decât ţi-ai fi dorit (după un weekend primăvăratic) şi cu ceva şchiopăituri, ca la un început de săptămână aprig.
Context în care am ajuns încă o dată la vorba strămoşilor noştri, dacii: vânzările online sunt bune, dar ce te faci dacă îţi pică netu’, curentu’ sau pur şi simplu nu poţi să fii online în ălea 10 minute când biletele la cele mai tari concerte de la Festivalul George Enescu zboară cu graţie către melomanii cu mai mare iuţeală de click? Deci, ce te faci? Că nici nu puteai să laşi o sacoşă la coadă, nu?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 