Vedere din Las Vegas. Doi pumni teribili, dați, respectiv încasați pe rând de Floyd Mayweather și Manny Pacquiao. Sursa: twitter
Manny Pacquiao s-a agitat mai mult, și-a dorit mai mult victoria, dar Floyd Mayweather a fost mai sigur de ea. Această frază ar putea rezuma ”Meciul secolului”, pentru care m-am trezit azi-dimineață înaintea cocoșilor.
Show. Supershow. Este Las Vegas, totuși. Am fost curios. Și contrariat când a sunat ceasul în dimineața de duminică, înaintea cocoșilor. Impresionat de faimă, am vrut să văd. Nu știam cât de tare va fi meciul, n-aveam de unde să știu, dar mă așteptam la un show unic. Floyd Mayweather vs. Manny Pacquiao nu se bat unul cu celălalt în fiecare zi.
Vedere din Las Vegas. Manny Pacquiao îl pocnește pe Floyd Mayweather. Sursa: twitter
Nu vezi decât o dată ”Meciul secolelor”, cel mai scump meci de box din lume ever. De ce costă atât? De ce vrea toată lumea să fie acolo?
Toți oamenii tind
Răspunsul, prieteni, e simplu. Toți oamenii tind. Fiecare la câte ceva. Șmecheria e să reușești să îi convingi pe cât mai mulți că tind către un lucru pe care tu li-l poți oferi. Și să-i pui să plătească pentru asta. Restul e organizare. marketing, PR. Plus televiziune și social media.
Nu știu dacă gladiatorii zilei, Floyd Mayweathwer și Manny Pacquiao sunt mai buni decât Rocky Marciano, Cassius Clay/Muhammad Ali, George Foreman, Mike Tyson, Oscar De La Hoya etc., etc. Dar acum e momentul lor. Și toată lumea bună (orice se înțelege prin asta) trebuie să fie prin preajmă. Mi-a plăcut privirea impasibilă, de doamnă, a campioanei la tenis, Steffi Graf. N-am văzut-o schițând vreun gest. N-a aplaudat, n-a tresărit, n-a părut nici oripilată (decât foarte puțin), nici în extaz. A fost acolo și gata. Cu Andre Agassi, la fel de calm, pe rândul al doilea de lângă ring. Agassi, din când în când, își apleca puțin capul în față. Atât.
Vedere din Las Vegas. Floyd Mayweather îl pocnește pe Manny Pacquiao. Sursa: twitter
Pacquiao și-a dorit mai mult victoria, Mayweather a fost mai sigur de ea
Despre cele 12 reprize nu sunt prea multe de comentat. Cel puțin, nu pentru priceperea mea. Mi s-a părut că Manny Pacquiao și-a dorit mai mult victoria, s-a agitat mai mult, dar Floyd Mayweather a părut mai sigur de ea și și-a adjudecat-o cu calm. Americanul a fost mai sigur de el, chiar și atunci când a încasat vreo doi pumni zdraveni (dar a și servit cel puțin unul teribil).
Cu riscul asumat de a spune un clișeu, Pacquiao a părut a fi, la final, ruda săracă. Știu, a primit vreo 120 de milioane de dolari ca să urce în ring – din care vreo 4 milioane a dat pe biletele pentru familia sa -, dar asta a fost impresia. În schimb, Floyd Mayweather, care e și mai bogat (cele 180 de milioane de azi îl urcă pe locul 1 în topul celor mai bine plătiți sportivi din lume!), a părut de la început la sfârșit stăpân pe situație – cu excepția a vreo două reprize, 7 și 8, parcă.
Vedere din Las Vegas. Steffi Graf, împreună cu Andre Agassi, în rândul al doilea de lângă ring. Sursa: Captură Pro TV
Dacă și-au meritat banii?
Nu mă întrebați dacă cei doi și-au meritat banii. Dacă arbitrii care au considerat în unanimitate că americanul a fost mai bun decât filipinezul și-au meritat cei 20.000 de dolari de căciulă. Nu știu, dar presupun că da, că acesta e prețul corect. Nu trebuie comparat cu leafa unui profesor din România sau cu a unui jucător de fotbal de la Concordia Chiajna, nici măcar cu premiul de un milion câștigat de Simona Halep la Indian Wells.
E altceva. Altă paradigmă. Lumea noastră are nevoie, aspirațional și ca să se echilibreze, de câte o strălucire din asta orbitoare, de câte o sumă pe care nu o poți scrie, de câte un bec la care să se adune fluturii. Și, poate, de amărâți prin vreun cotlon de Europă estică, treziți dimineața înaintea cocoșilor ca să vadă și ei, iar apoi să pară că au luat parte la cine știe ce mare învățătură. Nu, pur și simplu m-am uitat la televizor.
UPDATE. La meci s-au uitat în direct aproape 900.000 de români. Mare majoritate a ales Pro TV (810.000), doar puțin peste 50.000 preferând Dolce Sport, zice Pagina de Media.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 