
Vedere din Hunedoara. Transhumanţă pe străzile oraşului. Turmă cu 300 de oi de la Săvârşin, apucând pe drumul cel mai scurt. Foto cu telefonul: Călin Hera
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

Vedere din Hunedoara. După film, întrebări şi răspunsuri cu Emilian Oprea, actorul din De ce eu?, şi Amalia Enache. Sursa: castelulcorvinilor.ro
Tipul dur şi hotărât, care şi-a dat viaţa pentru un principiu (şi fiindcă presiunile uriaşe i-au făcut psihicul ferfeniţă), care înnebunea femeile şi-şi fermeca studenţii, care aflase, dar ceilalţi au făcut ce-au ştiut mai bine pentru a-l opri să spună până la capăt, a apărut în curtea Castelului Corvinilor, chemat de castelana serii. Prinţesa. Aşa i-a spus.
Din douăzeci de studente, cel puţin şase sau şapte propun acest subiect atunci când le cer să se gândească ce ar putea documenta pentru o investigaţie de presă sau pentru un reportaj de culoare. „M-am gândit să mă inflitrez într-un studio de videochat în Bucureşti. Ştiu pe cineva”, mi-e dat să aud.

Dimineaţă foarte agreabilă cu Anca Mitrescu şi Angela Novăcescu. Foto: Laura
Am început excelent ziua de 29 mai 2015. M-am trezit acasă, în Hunedoara, la vremea când cocoşii erau deja răguşiţi, dar încă triluiau câte un cucurigu entuziast. Parcă-parcă, mijea ziua. Când am ieşit în curte, căţeluşul pufos avea o zbenguială-argument (argumentul pentru care copiii sunt topiţi după el). Dar cel mai mult şi mai mult m-a impresionat cerul senin, albastru, promiţător, cum numai la Hunedoara e.
Îmi place să cred că sunt un tip cu simţul umorului. Sper că ştiu când să râd şi când să par om serios. Uneori îmi vine să râd la glumele mele, dar mă abţin (deşi mi se par bune). Râd cu poftă la glumele altora, dar nu mă veţi vedea râzând la glume proaste. N-am ştiut cum să procedez însă atunci când am avut de a face cu o glumă marca Google. Eu aşa cred, că a fost o glumă. Să vă povestesc.
În urmă cu câțiva ani, nici mulți, nici puțini, un prieten mai mare era nemulțumit că pe noua autostradă, construită de-a lungul râului Mureș, nu există niciun indicator rutier către orașul Hunedoara. De curând am aflat că în frumoasa noastră gară nu mai vine și nu mai pleacă niciun tren. Privită superficial și de departe, cele două detalii dau imaginea unei izolări și a unei resemnări, a unui drum închis și abandonat. Ceea ce e fals. Sau, în orice caz, o poveste depășită. În ultimii ani sunt din ce în ce mai mulți oameni vin cu nesaț să viziteze Castelul Corvinilor, probabil cea mai valoroasă bijuterie arhitecturală și simbolică a Hunedoarei. O frumusețe. Un element de continuitate și de trăinicie. Castelul reprezintă un reper și o cale. Faptul că numărul vizitatorilor crește, și încă vertiginos, este cel mai bun indiciu că de aici trebuie pornită renașterea Hunedoarei: de la valori, tradiție și cultură.

De ce eu?, Aferim!, Ida – cele trei filme cap de afiș ale Festivalului Filmului European – ediția Hunedoara.
Dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă nimeriți în dreptul indicatorului rutier care anunță intrarea în județul Hunedoara și tocmai trecea o mașină claxonând prelung, să știți că eu eram ăla. E felul meu de a saluta întoarcerea acasă. E o tradiție de familie din anii ’70. Am claxonat așa de sute de ori. Știu că nu e foarte eco să claxonezi, în special pe minunatul Defileu al Jiului, dar așa mă bucur eu. Este micul meu viciu.

Căpșună cu cinci degete. Foto cu telefonul: Călin Hera
Vin și eu în mijlocul unei vechi dezbateri despre pluralul fructelor de primăvară. Copil fiind, spuneam că mănânc căpșuni și cireșe și mă desfătam cu ele. Îmi amintesc cireșul perfid de la colțul unei străzi aflate între casele din apropierea Parcului Corvinul din Hunedoara. Perfid, pentru că făcea cireșe uriașe, negre, la care nu aveai acces. Trunchiul gros era învelit de proprietar cu tot felul sârme și coli de smoală, așa că în vremea cireșelor ori îmi schimbam traseul, ori întorceam capul, să nu mor de poftă. Cele mai bune căpșuni le mâncam la țară, la Horezu, în grădina de pe deal a bunică-mi. Cel puțin așa îmi aduc eu aminte.
Nu credeam să văd vreodată așa ceva: pe o ploaie câinească, măruntă, temeinică, podul de la intrarea în Castel plin ochi de oameni, care așteaptă cuminți să dea 35 de lei ca să viziteze. Asta mi-a povestit un amic din Hunedoara, referitor la ziua de 1 Mai. A fost un record de vizitatori. Lucrurile nu s-au oprit aici. A urmat Noaptea Muzeelor, când Castelul a fost vizitat de 6.000 de oameni! Peste 600 de oameni pe oră, adică mai bine de 10 oameni pe minut. La fiecare cinci secunde, cineva a intrat pe poarta Castelului. Nu știu cum vedeți voi, dar asta mie îmi arată un interes incredibil!

Vedere din București. Lancea, Der Speer, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera
Timp de aproape 40 de ani, dl. Lică s-a ținut deoparte de Wagner. Richard Wagner. I s-a spus că muzica lui Wagner e grea, prea grea, și te poate dili. N-a înțeles prea bine ce înseamnă asta, dar s-a ținut, cuminte, deoparte. Până într-o zi în care s-a nimerit la Ateneu, la o repetiție. Nu insist asupra coincidențelor care l-au trimis acolo. Important e că dl. Lică a intrat în Ateneu într-o seară de mai. Ziua a treisprezecea. Avea emoții, deci se afla în cea mai potrivită stare. Dl. Lică față în față cu Parsifal.
Întâlnirea dintre dl. Lică și Parsifal a fost consemnată conștiincios în carnețelul primului. Am aruncat un ochi, am copiat câte ceva (cu voia autorului) și am găsit nimerit să vă arăt. Dacă n-am fost la spectacol (joi 14, vineri 15 mai), mă mulțumesc cu ultima repetiție înainte de premieră. Puteți citi mai multe pe excelentul site Despre opera. Puteți asculta. Dar, așa cum mi-a zis Alexandru, nimic nu se compară cu audiția live. Cel puțin atunci când e vorba de Wagner. Richard Wagner.
Dintre toate rolurile pe care le poate avea un om într-o familie, cel mai ingrat este acela de tată de fată. În primii ani, e simplu. Fetițele știu să îți intre pe sub piele, să te dea gata. Mai apoi, lucrurile se complică. Nu mai ești eroul lor, încep să te critice, să devină domnișoare, să îți ceară bani pentru tot felul de prostii, ba chiar să aibă propriile idei. Filmul Autoportretul unei fete cuminți, debutul în lungmetraj al regizoarei Ana Lungu, nu arată toate acestea. Ne duce direct într-o realitate în care tatăl și fiica deja nu se mai înțeleg.

Imagine din filmul Viktoria. Sursa: ffe.ro
”Istoria recentă nu a înregistrat la noi momente precum Budapesta ’56, Praga ’68 sau Solidarność, ceea ce a generat o serie de complexe de inferioritate în perioada postcomunistă. Nu sîntem singurii. Nici bulgarii nu au avut. Nici măcar ceva similar Timișoarei din 1989, fapt care a produs în țara vecină aceleași complexe de inferioritate.

Imagine de la o dezbatere despre producție și coproducție. Foto: Dan Țuculescu
E bine când vreun film românesc este premiat la festivaluri internaționale. Ne crește inima. Apoi mergem mai departe. Să cumpărăm bilete ca să și vedem filmul ăla premiat e prea mult. Și apoi, se știe, filmele românești nu-s cine știe ce. Sunet prost, acțiune încâlcită, final abrupt. Mai bun e un film cu bătaie. Te destinde. Vezi actori pe care îi știi. E cool. Pe bune, cine se duce să vadă filme românești? Cu cine să vorbești despre ele? Come on!

Vedere din București. Palatul CEC, văzut de pe terasa Carului cu Bere. Foto (cu telefonul): Călin Hera
A sta la o bere liniștită. într-o după-amiază oarecare. La Caru cu Bere. A privi de-a lungul trotuarului spre Palatul CEC. A fi și a te bucura. Modest și încrezut totodată. A asculta vorba turiștilor străini, care știu că, dacă au ajuns în București, trebuie musai să Caru cu Bere. A simți bucureștenște. A-ți aminti o altă bere simplă, gustoasă, din alt timp. A simți zidurile vechi. A te bucura. (întrucâtva) A fi.
Dl. Lică este obosit. A șofat fără oprire trei ore prin ploaie și întuneric, după o zi densă la birou. Vrea să ajungă mai repede, cât mai repede, dar simte că trebuie să treagă un pic pe dreapta, să se dezmorțească, să respire aerul curat al nopții, să bea o cafea. Oprește în parcarea motelului, care strălucește în noapte de parcă banda led care împodobește forma bizară amplasată la intrarea în parcare anume fusese pusă acolo, să-i atragă domnului Lică atenția.

Vedere din Hunedoara. Castelul orașului, orașul castelului. Foto: Remus Suciu
Dacă aveți chef și de altceva în afară de tradiționalele beții de 1 Mai de la mare, luați în calcul un eveniment interesant, care se va desfășura într-un loc cu adevărat fain: Castelul Corvinilor din Hunedoara (care, în vremea copilăriei mele, se numea Castelul Huniazilor). Nu e vorba doar de o vizită la castel, deși nici aceea nu e de colo, ci de un eveniment dublu: Dracula Festival şi Târgul European al Castelelor (1-3 mai, Hunedoara). Preferatul meu e Marele Turnir, dar nu m-aș da înapoi nici de la premiera unui documentar artistic aşteptat de iubitorii istoriei medievale şi ai filmelor fantastice gen Game of Thrones – „Istorii despre Vlad Voievod Drăculea”.