Dl. Lică este obosit. A șofat fără oprire trei ore prin ploaie și întuneric, după o zi densă la birou. Vrea să ajungă mai repede, cât mai repede, dar simte că trebuie să treagă un pic pe dreapta, să se dezmorțească, să respire aerul curat al nopții, să bea o cafea. Oprește în parcarea motelului, care strălucește în noapte de parcă banda led care împodobește forma bizară amplasată la intrarea în parcare anume fusese pusă acolo, să-i atragă domnului Lică atenția.
– Obosit?
Întrebarea aproape că-l sperie pe dl. Lică. Nu se aștepta să fie cineva acolo, în colțul de parcare ferit de lumină unde oprise motorul și, cu ochii închiși și geamul deschis, respiră cu nesaț aerul proaspăt, amânând un pic dezmorțirea. Poate voia chiar să ațipească nițel, câteva minute, învăluit de mirosul plăcut de pădure și râu (în vale se învolbură râul).
– Te deranjez?, insistă vocea și dl. Lică își dă seama că nu a răspuns, că ignorase vocea. O voce de femeie.
– Da. Adică, pot să vă ajut cu ceva?
– Ziceam că poate schimbăm două-trei vorbe. E o noapte frumoasă, dar cam rece…
– Mda.
– … Mi s-a făcut pielea de găină. De-aia zic că poate mai vorbim, până pleci, că mi-e urât singură.
– Îmi cer scuze, dar nu prea am chef de vorbă.
După ce răspunde, ursuz, dl. Lică se așteaptă ca femeia să plece, să-l lase în pace. Dar ea se apleacă spre portieră, cu încetinitorul, ca și cum ar vrea să mai spună ceva sau doar să-o ofere domnului Lică priveliștea unui decolteu îndrăzneț. Dă impresia că ar vrea să urce în mașină lângă dl. Lică, peste dl. Lică, să-l ia cu asalt.
Ce naiba!?, face bărbatul, care nici nu înțelge, nici nu vrea să înțeleagă, nici măcar să-și pună problema. Tot ce vrea e să se odihnească un pic, apoi să plece mai departe. Privește Vocea distrat, vede o femeie ce pare încă tânără, destul de înaltă, subțire, cu părul lung, prins într-o coadă, cu sâni de-a dreptul năvalnici. Nici vorbă de decolteu, își zice dl. Lică, apoi întreabă:
– … dar putem vorbi un pic, dacă doriți, ce subiect ați dori să abordăm?
– Despre orice. Despre lume, despre viață, noapte, frig, singurătate. Despre drum. Unde mergi?
Apoi, fără să aștepte răspunsul, îi spune cu un ton afectat și afectuos, ca unui amant vechi:
– Așa mi-aș trage-o…
Dl. Lică nu spune nimic. Ridică geamul, iese din mașină, o ia pe femeie de braț, o conduce până în fața hotelului, unde distinge chipul femeii grație reflectorului LED cu senzori, care proiectează lumină albă, rece, asupra lui. Femeia tace, se lasă privită, ca într-un joc. Apoi intră amândoi în semiîntunericul din motel. Dl. Lică cere două cafele și două cola. Bea cu nesaț, pe tăcute, pe săturate. Femeia soarbe încet, cu înghițituri mici, aruncând priviri scurte, ca într-o nerăbdare de puștoiacă. Încearcă să clipească cochet. Se știe privită în continuare, măsurată, cântărită.
La un moment dat, dl. Lică pune ceașca goală în farfurioară, îl cheamă pe chelner, un tip cu mutră de pește, îi pune în mână o bancnotă de 50 de lei („o friptură pentru doamna, te rog”), apoi își mută ochii spre femeie:
– Mi-a părut bine. Cu siguranță, becurile economice tip LED sunt o alternative sigură și economică.
Apoi se ridică și pleacă, lăsând-o pe femeie cu gândul ba la friptură, ba întrebându-se ce a vrut să spună domnul acesta ciudat, care nu știe ce vrea sau știe, naiba să-l ia, nu știu, a cărui mașină se aude topindu-se lin în noapte, gata, nu mai e, a plecat.
NOTĂ. Acest articol face parte dintr-o serie de texte din categoria „Pauza de publicitate”, marcate cu (P).
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns