Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Marina Minoiu spunea într-un interviu că Gala internațională de balet „Balanchine’s Legacy” nu e cel mai important eveniment cultural al începutului de an; e un eveniment istoric. Îi dau dreptate. „Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt” susținând asta.
De când au înflorit pomii și s-au dezmorțit terasele, Ilarion pare a recăpăta culoare în obraji. „Adevărul e în halba de bere băută cu prietenii”, trage de el dl. Lică. Dar merge greu. Pentru că Ilarion a dezvoltat o conexiune parasocială cu ChatGPT.
„Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă / Până nu vom câștiga libertatea noastră”. Am crezut în acest cântec în primăvara anului 1990 și cred că am făcut bine că nu am plecat. „Libertatea noastră” a devenit ceva de la sine înțeles. Ceva pentru care merită să lupți în fiecare zi (pentru că libertatea nu pică din cer).
Un studiu Statista Consumer Insights dat publicității săptămâna trecută arată că România este țara UE cu cea mai mare proporție de locuitori (93%!) care afirmă că sunt credincioși practicanți și că, astfel, religia joacă un rol proeminent în viața lor de zi cu zi. Foarte frumos!
E rasism să nu îți placă manelele? Aceasta e întrebarea. Răspunsul meu este că nu, nu e rasism. E vorba doar de gusturi.
O întâmplare cu maneliști, la o trecere de pietoni din București, despre lucrurile care contează în viață. Probabil.
De regulă, motănelul e foarte vioi dis-de-dimineață. Așteaptă cuminte să mă trezesc. Dacă i se pare că durează prea mult vine tipil. Îmi dă cu lăbuța pe față. Primul lucru pe care îl fac e să îi pun mâncare în bol. Și apă proaspătă. Stă deoparte. Toarce domol. Știe că i se cuvine. Când termin, mă privește lung. Parcă ar zice: „E bine”. Mănâncă încet, tacticos. Apoi are chef să se joace. Proiectez lumini pe perete. Îi place.
Acest perete neted a fost odată alb; acum e cenușiu. Dincolo de el stă o familie: soț, soție, soacră. Și-un fiu. Care și-a adus aici și viitoarea nevastă: o tânără simplă, cu privirea albastră. Vorbim despre o familie semi-tradițională din blocul de-alături (altfel spus, din lumea reală).
Am avut parte, la începutul lunii februarie, de o porție de cultură și bună dispoziție de tip uns pe suflet de care îmi era (și îmi este mereu) dor. M-a dat gata, din nou, un proiect de Cleopatra David și Alexandru Pătrașcu, care au adunat în jurul lor câțiva artiști minunați, propunându-ne un spectacol neașteptat: Bach, colegul de birou. Deja știam de ce isprăvi sunt în stare; cu un an înainte fusese La Serva Padrona.
Cartea lansată ieri de Cristian Mungiu („Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”), este cartea aceea pe care vrei s-o citești înainte de a vedea filmul. Mai precis, cartea pe care, citind-o, vezi și filmul.
Deciziile Justiției sunt failibile (sunt oameni la mijloc), dar definitive. Un judecător sau un complet de judecată se pot „ascunde” după probele prezentate, după modul în care a fost alcătuit dosarul. Procurorii pot spune că ei au făcut toată treaba perfect, au pus pe masă tot ce era nevoie, dar că decizia e a judecătorului.
Cred că primul jucător de fotbal de care am auzit a fost Pele. Eram mic, cred că abia împlinisem patru ani. Prima oară am crezut că așa se numește jocul acela în care dai cu piciorul într-o minge.
Este interesant cum oamenii din România sunt dispuși să accepte „gândurile” Inteligenței Artificiale în locul „ne-gândurilor” liderilor politici. Nevoia de un AItătuc călăuzitor. Pornită din neîncrederea în capacitatea conducătorilor (umani). O neîncredere care ar trebui să-i doară pe aceștia din urmă.
Sorin Câmpeanu, acest călcâi al lui Iohannis? Posibil. Pentru că demisia forțată a lui Sorin Câmpeanu din funcția de ministru al Educației înseamnă mai multe lucruri. Este o victorie a jurnalismului de investigație. Un semn de dezmorțire: românii se trezesc și reacționează, ca de atâtea ori, la aroganță și sfidare. În fine, regimul Iohannis primește o lovitură năpraznică, la care nu se aștepta. Probabil că inteligenții din jurul lui îl asiguraseră că, gata, ecuația e rezolvată, poporul amorțit și echipa PNL-PSD-cu-tot-ce-trebuie de neatins.
Dacă Giovanni Pergolesi ar fi trăit în secolul XXI și ar fi avut smartphone, poate că și-ar fi imaginat bijuteria (La Serva Padrona) jucată dintr-un scaun de gamer, cu ochii pe ecranul telefonului inteligent. Dar n-a apucat să trăiască decât foarte puțin (26 de ani), suficient cât să compună niște capodopere. Cât despre montarea de la Sala Dalles, Alexandru Pătrașcu, în calitate de regizor, a adus povestea fix în zilele noastre, cu multă sensibilitate, umor și bun gust.
E greu să-i reziști miraculosului Muzeu Astra din Sibiu. Eu m-am predat definitiv în urmă cu doi ani, atunci când am experimentat pentru prima oară proiecțiile de film văzute din bărci care plutesc pe lac. Aseară m-am aflat pentru a treia oară în această stare, la Warm-Up AFF. O nouă seară memorabilă. Ceea ce vă doresc și vouă.
Marina Ovsyannikova. Am încercat să o cunosc. Atât pot face. Să o cunosc și să vorbesc despre ea. Gestul ei de dizidență este, fără niciun dubiu, un act de eroism. Un sacrificiu de care nu știu câți dintre noi, marii comentatori de pe Facebook, am fi în stare.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 