Tocmai am văzut ultima partidă dintre Magnus Carlsen şi Viswanathan Anand (remiza care i-a asigurat titlul norvegianului) şi urmăresc conferinţa de presă. Revin cu câteva consideraţii.
Am învăţat în ultimul an că libera circulaţie mai înseamnă ceva important: să poată veni şi alţii la tine acasă, în libertate şi cu plăcere. Să nu-i vânezi ca să-i jupoi, ci să le zâmbeşti şi să le oferi (primind astfel, la rândul tău). Să te bucuri pentru bucuria cu care ei primesc „ofranda” ta. Care poate fi, de exemplu, o experienţă culturală extraordinară. A fost cazul Festivalului George Enescu ediţia 2013.
George Enescu a fost cel mai important muzician român. Afirmat în prima jumătate a secolului trecut, Enescu a ales să se autoexileze în Franţa după instaurarea regimului comunist, deşi a fost îndelung curtat de autorităţi. A păstrat ceva important din ţara natală, moştenirea culturală, pe care a conservat-o şi a îmbogăţit-o, la fel ca mulţi alţi exilaţi. După mai bine de o jumătate de secol, memoria lui şi festivalul care îi poartă numele a reprezentat o fereastră larg deschisă prin care în ţara lui se respiră aer european, iar oamenii care au prins această respiraţie s-au simţit europeni, adică liberi. Schengen-ul lor a fost, în luna septembrie, oraşul Bucureşti.
Am ajuns la un curs de Storytelling foarte simpatic, atât datorită programei, ca să spun aşa, cât şi datorită amfitrionilor. Cursul, online şi gratuit, e ţinut de Fachhochschule Potsdam (Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Potsdam), respectiv de Winfried Gerling, Constanze Langer, Christina Maria Schollerer şi Julian van Dieken. La fiecare capitol sunt intervievaţi mai mulţi meseriaşi. Lucrurile sunt prezentate amuzant, cu şarm şi, pe măsură ce avansezi, constaţi că înveţi câte ceva, oricât de deştept şi atoateştiutor te-ai crede.
Cursul a început în 25 octombrie, dar se poate veni şi din urmă (aproape ca la concursurile de PA-uri). E o experienţă care, mie unuia, îmi prieşte (15-20 de minute / zi se găsesc).
Vă recomand, tuturor prietenilor de Proză Arhiscurtă şi Mirări 🙂 !
Cum ar fi fost dacă Mihai Eminescu ar fi avut blog? Sau Gelu Naum sau George Bacovia sau Nichita Stănescu. Cum ar fi fost să le fi contemporan şi să primeşti, la zi, ultimele lor poeme, să le poţi comenta în direct şi, eventual, să îţi răspundă ei înşişi la comentarii? Imaginaţi-vă
Alin Fumurescu, filosoful şi scriitorul, în timpul unei călătorii. De data asta, prin jungla amazoniană.
Astăzi este o zi aparte fiindcă vă vorbesc despre Fumi. Clipesc aproape cu cochetărie dacă mă întrebaţi de când îl cunosc. De când lumea? Răspuns corect!
Atunci când ai norocul să întâlneşti pe cineva care gândeşte ca tine şi chiar mai mult decât atât, care o minte iscoditoare şi neobosită
Regăsesc bucuria de a citi bloguri, descoperind unele scrieri minunate în locuri de care nu aveam habar. Ceea ce mă ambiţionează şi mai mult să rămân în această lume, în care îmi doresc să-i regăsesc pe mulţi dintre vechii prieteni* de blog, inclusiv pe cei care s-au lăsat.
Încep aşadar să fac o dare de samă. Voi încerca să vă atrag atenţia atât de des pe cât îmi va sta în putinţă (poate chiar zilnic) asupra unor bloguri care îmi plac.
I-am rugat pe studenţii mei din anul II să îşi aleagă un loc prin care se vânzolesc mulţi oameni şi să îşi noteze ce văd acolo timp de 2-3 ore (exerciţiu de observaţie jurnalistică). Ieri am primit primele notiţe. Unul dintre ei, A.C., a scris telegrafic şi sec două pagini A4 cu precizie de videoclip. La un moment dat, spre final, am dat peste o bijuterie căreia i-aş putea spune ‘bijuteria dintr-un caiet de reporter’. Tânărul meu coleg a scris un haiku (aproape-aproape OK tehnic* – mai puţin primul vers; numărul de silabe e mai potrivit în varianta în lb. engleză), pe care îl redau fără comentarii suplimentare:
Festvialul George Enescu 2013, Ateneul Român. Hilary Hahn, la capătul unei evoluţii care m-a mişcat. Foto: Andrei Gîndac
N-am văzut niciodată un exerciţiu de respiraţie atât de spectaculos precum a fost cel care a avut loc miercuri după-amiază la Ateneul Român. Dacă ai fi umplut cu apă sala Ateneului pe la orele 18:00 şi ai fi ţinut-o aşa timp de o jumătate nu s-ar fi înecat nimeni, deşi sala era plină de oameni. Ştiţi de ce? Pentru că oamenii ăia şi-au ţinut respiraţia
Hilary Hahn, fotografie de Michael Patrick O’ Leary
Violonista Hilary Hahn, care va concerta miercuri la Ateneul Român, alături de Camerata Salzburg, este unul dintre artiştii cărora le place să ţină legătura cu fanii lor şi să le împărtăşească gândurile prin intermediului blogului personal şi al reţelelor sociale. Pentru Hilary Hahn, este important să se ştie făcând parte din Cetate, o cetate care numără şapte miliarde de oameni.
De exemplu, Hilary Hahn îşi invită fanii să-i aducă, după concerte,
Fazil Say în concert la Ateneul Român, cu Lucerne Symphony Orchestra. FOTO Andrei Gîndac
Să-l vezi pe Fazil Say cântând e aproape la fel de minunat pe cât e să-l auzi cântând. Omul e un spectacol şi, chiar dacă s-a declarat ateu, cântă dumnezeieşte.Ateneul Român a fost miercuri seară plin de norocoşi. M-am numărat printre ei.
John Malkovich la Ateneul Român. Foto Andrei Gîndac
O spun din capul locului: mi-a plăcut foarte mult spectacolul „The Infernal Comedy – Confessions of a Serial Killer”* de luni, de la Ateneul Român! Fac această precizare fiindcă m-a săturat de toţi pretenţioşii şi preţioşii care găsesc mereu nod în papură şi strâmbă din nas. Am o veste pentru ei: şirul de spectacole început în urmă cu cinci ani, cu reprezentaţii în toată lumea, s-a încheiat la Bucureşti nu fiindcă au cârcotit ei, ci pentru că John Malkovich vrea să ia o pauză după un turneu atât de lung şi de obositor.
Pianistul Rudolf Buchbinder salută publicul în pauza recitalului susţinut la Sala Mare a Palatului împreună cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, în ziua a 11-a a Festivalului Enescu
Îl ascult pe Rudolf Buchbinder cântând la pian cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu” şi îmi place. Lucrez şi muzica lui Ludwig van Beethoven (Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în Si bemol Major op. 19, Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră în Sol Major op. 58, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în do minor op. 37) îmi prinde bine, îmi dă ghes, liniştindu-mă în acelaşi timp.
Yuja Wang pe scena Sălii Mari a Palatului, la repetiţii. Întoarsă cu spatele. FOTO (cu telefonul): Călin Hera
Aştept cu nerăbdare concertul Pittsburgh Symphony Orchestra, cu Yuja Wang la pian. Am ţinut să fiu câteva minute în Sala Mare a Palatului, la repetiţii. Am avut fixul ăsta (de înţeles, zic).
Cameron Carpenter, emoţionat în faţa publicului de la Ateneul Român. FOTO: Andrei Gîndac*
Barenboim a fost vedeta aşteptată a primei zile de festival. Omul e tare. Încă de la sosirea în Bucureşti, la aeroport. Charter. Patru persoane: Radu Lupu şi soţia, Barenboim şi noul lui asistent, un venezueleano-sirian tânăr şi de perspectivă. Despre care a avut cuvinte de laudă la conferinţa de presă de sâmbătă. A fost destins şi jovial. Deşi mic la statură, părea mare, domina locul. A vorbit frumos despre George Enescu, a vorbit extrem de laudativ despre Radu Lupu (am aflat a doua zi că lui Barenboim îi datorăm, în exclusivitate, prezenţa lui Radu Lupu pe scena Sălii Mari a Palatului, unde se jurase că nu va mai cânta).
Roger Waters la 70 de ani, fotografiat la concertul din Bucureşti (28 august 2013). Foto: Alexandru Şerban
Mi-a plăcut atmosfera. Mi-au plăcut oamenii civilizaţi (cei mai mulţi, de vârsta mea). Mi-a plăcut cum au sunat piesele – cred că a fost cel mai bun sunet auzit de mine la un concert în România. Mi-a plăcut show-ul sofisticat. Îmi place să cred că doza de kitsch a fost căutată anume. În fine, mi-a plăcut să fiu acolo (şi îi mulţumesc prietenului meu din Cluj care a răspuns apelului meu disperat 🙂 şi mi-a făcut rost de bilet.
Roger Waters la 70 de ani, fotografiat cu ocazia concertului de la Bucureşti, 28 august 2013. Foto: Alexandru Şerban
Sunt câteva spectacole pe care îmi doresc foarte mult să le văd. În ordine cronologică, este vorba de:
1 sep 19.00 Staatskapelle Berlin (dirijor Daniel Barenboim), solist Radu Lupu (pian). E o ocazie să-l vezi pe Radu Lupu, pentru că există foarte puţine înregistrări video cu el. Şi omul e un artist! Iar Daniel Barenboim e un „greu” al zilelor noastre.
1 sep 22.30 Cameron Carpenter. Ceea ce am citit despre tipul ăsta m-a fascinat. E un fel de Niegel Kenedy la orgă, cu un talent impresionant şi o prezenţă scenică de vedetă rock.
Da. Pentru etapa a treia a Concursului de Proză Arhiscurtă vă rog să ascultaţi Rapsodia Română nr. 2, cu care se va deschide Festivalul George Enescu în acest an şi să scrieţi, în timp ce ascultaţi sau după aceea, ce vă trece prin cap. Descrieţi ceea ce „vedeţi” (nu mă refer la imaginile folosite în videoclip, care ar putea să deruteze). În aproximativ 500 de semne (cca 85 de cuvinte). Textele de fix 500 de semne vor primi bonus, conform regulamentului.
Există mai multe teorii despre bătrâneţe, ca de altfel despre orice. În urmă cu mulţi ani, pe vremea când editam primele ştiri ale ProTV, un reporter scria despre „o bătrână de 50 de ani”. Eram tinerel atunci, dar tot m-a zgâriat la urechi şi am corectat. Adevărul e că povestea cu bătrâneţea e foarte relativă. La 5-6 ani, când spui că vrei să te faci mare, te gândeşti la vreo 11-12 ani. Nici nu-ţi imaginezi că părinţii tăi au mai mult de 18, hai 20. Etc.
Mai e şi vorba aceea, că bătrân eşti dacă te simţi bătrân, nu dacă te uiţi în buletin. Etc.
După ce m-am minunat vreo doi-trei ani la rând că am studenţi care nici nu se născuseră la revoluţie,m-am întrebat zilele trecute cât de bătrân sunt, totuşi.