John Malkovich la Ateneul Român. Foto Andrei Gîndac
O spun din capul locului: mi-a plăcut foarte mult spectacolul „The Infernal Comedy – Confessions of a Serial Killer”* de luni, de la Ateneul Român! Fac această precizare fiindcă m-a săturat de toţi pretenţioşii şi preţioşii care găsesc mereu nod în papură şi strâmbă din nas. Am o veste pentru ei: şirul de spectacole început în urmă cu cinci ani, cu reprezentaţii în toată lumea, s-a încheiat la Bucureşti nu fiindcă au cârcotit ei, ci pentru că John Malkovich vrea să ia o pauză după un turneu atât de lung şi de obositor.
Puteţi găsi hibe scenariului. Prea superficial. Prea centrat în jurul lui Malkovich. Prea kitsch alăturarea unor arii celebre de monologul actorului, fără nicio legătură cu acţiunea. Prea vulgar. Prea senzaţionalist. Dar avem şi noi criminalii noştri. De ce n-au făcut un spectacol despre Râmaru? Etc.
John Malkovich pe treptele scenei de la Ateneul Român, în timpul spectacolului „The Infernal Comedy – Confessions of a Serial Killer”. Foto Andrei Gîndac
Vă mai spun ceva: nu-mi pasă că voi sunteţi atât de rafinaţi încât nimic nu vă mişcă. Rafinamentul vostru vă duce aproape de snobism (sau dincolo de el).
Ceea ce a făcut John Malkovich pe scena Ateneului Român a fost o lecţie. De actorie, de profesionalism. Toţi meseriaşii români de care n-a auzit nimeni ar trebui să ia notiţe de la el. Omul a intrat pe scenă dezinvolt, pornit de la început să dialogheze cu sala. Probabil că a face un stand-up comedy de calitate e mai dificil decât să declami vreun rol shakesperian (în condiţiile existenţei unui public deopotrivă pretenţios şi superficial, cum e cel de azi). Sau poate nu. Cert e că John Malkovich a părut că îşi caută cele mai potrivite cuvinte. Cele mai nimerite glume şi pilde.
A părut că improvizează mereu, că îşi spune propria poveste. Când colo, să vezi minune, omul interpreta un rol. Spunea vorbele altcuiva. Partea amuzantă e că o făcea în aşa fel încât nu te prindeai de asta. Atât era de natural. Nu sunt convins că nu există destui foşti spectatori în lumea asta care s-au întrebat, cu stupoare, cum de e lăsat criminalul ăla în serie să umble liber şi de ce naiba e viu dacă scrie pe Wikipedia că s-a sinucis. Singurul lucru care l-a „trădat” pe Malkovich a fost subtitrarea care, la spectacolul din România, o lua uneori înaintea actorului. În alte ţări unde chestiunea tehnică a funcţionat ceva mai bine, probabil, oamenii erau miraţi cum de se mişca atât de rapid traducătorul, de putea să încarce traducerea aproape în acelaşi timp în care Malkovich rostea vorbele (cel puţin aşa a spus regizorul Michael Sturminger.
Da, John Malkovich s-a scălămbăit. A uzat de multe trucuri: coborât în sală, aşezat pe scaun, printre spectatori sau pe treptele dinaintea scenei, i-a dat unei doamne să-i ţină sacoul, a aruncat alteia o floare (prinsă de însoţitorul acesteia), s-a strâmbat, i-a obligat pe toţi cei de pe scenă să fie şi ei măcar un pic actori. Dar i-a ieşit! Spectacolul a fost făcut special pentru el şi a avut succes. Punct.
Trebuie să vă vorbesc despre cei pomeniţi adineauri: ceilalţi oameni de pe scenă. În primul rând, cele două soprane au cântat excelent. Atât cât mă pricep eu, ceea ce au făcut ele e o performanţă. Au cântat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic şi stând frumos în picioare, la marginea scenei, şi sărutate pe gât sau mângâiate, şi trântite pe jos, strangulate cu sutienul, în patru labe, călare pe John Malkovich sau călărite de el, pe masă, sub masă etc. Sună haios, dar e vorba de un act artistic serios, de o performanţă. Mi-a plăcut şi orchestra. E drept, poate că dacă nu s-ar fi căznit să joace actoriceşte le-ar fi fost mai simplu şi Mariei Arnet şi Laurei Aikin şi dirijorului Martin Haselbock. Poate ar fi ajutat să se abţină de la asta fie şi numai din cauza „competiţiei” inegale cu John Malkovich. Am mai spus că e un actor mare?
În fine, câteva cuvinte despre fiţele vedetei hollywoodiene. L-ai văzut, tu, cum făcea pe deşteptu’, cum se dădea mare? Mă laşi cu vedetismele astea? Dacă e vedetă, să nu se mai plângă că-l fotogrfiază paparazzi, da? Ce să zic? Las’ că ştiu io că ăştia îşi cheamă singuri fotografii să-i surprindă chipurile. Câştigă şi unii şi alţii din asta, aşa că să ne mai scutească!
John Malkovich pe scena Ateneului Român. Foto Andrei Gîndac
Îi rog pe toţi şmecherii de Bucureşti să facă un exerciţiu de imaginaţie. Cum s-ar simţi dacă ar întoarce toată lumea capul pe stradă după ei, de exemplu când ies din bloc şi merg la pâine, până la maşină, la staţia de metrou, la birou? Cum le-ar fi să îşi vadă poza în ziar, în toate ziarele, mereu, Cutare scobindu-se în nas, Cutare în chiloţi la plajă, Cutare aprinzându-şi o ţigară, Cutare dând un telefon (ha-ha, ăsta are un iPhone model vechi, amărâtu’!), Cutare zâbind la vecina de la parter (ştim noi de ce). Îi mai rog să-şi amintească ultima descindere la ţară, la supermarketul dintr-un oraş mai mic, la rudele din provincie. Cam câte aere şi-au dat. Sincer.
Una peste alta, John Malkovich mi s-a părut un tip OK, pământean, foarte talentat şi foarte muncitor. A meritat fiecare ban dat pe bilet de cei care l-au aplaudat sau l-au cârcotit.
Apropo, după spectacol şi după conferinţa de presă, supervedeta-de-nu-i-ajungi-cu-prăjina-la-nas s-a dus să mănânce la un restaurant din apropierea Ateneului. Câţi dintre pretenţioşii care au avut de comentat că John Malkovich că e aşa şi pe dincolo consideră că, pentru ei, La Mama e prea jos? E, pentru John Malkovich şi colegii lui de spectacol a fost OK.
P.S. Of… De ce m-oi fi enervat, frate, aşa? 🙂
NOTĂ. Fotografiile sunt făcute de Andrei Gîndac şi puse la dispoziţie for free prin intermediul site-ului festivalenescu.ro.
* Cu Wiener Academie, dirijor Martin Haslbock
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns