Intrare în Sala Palatului. Foto: Agerpres
Am învăţat în ultimul an că libera circulaţie mai înseamnă ceva important: să poată veni şi alţii la tine acasă, în libertate şi cu plăcere. Să nu-i vânezi ca să-i jupoi, ci să le zâmbeşti şi să le oferi (primind astfel, la rândul tău). Să te bucuri pentru bucuria cu care ei primesc „ofranda” ta. Care poate fi, de exemplu, o experienţă culturală extraordinară. A fost cazul Festivalului George Enescu ediţia 2013.
George Enescu a fost cel mai important muzician român. Afirmat în prima jumătate a secolului trecut, Enescu a ales să se autoexileze în Franţa după instaurarea regimului comunist, deşi a fost îndelung curtat de autorităţi. A păstrat ceva important din ţara natală, moştenirea culturală, pe care a conservat-o şi a îmbogăţit-o, la fel ca mulţi alţi exilaţi. După mai bine de o jumătate de secol, memoria lui şi festivalul care îi poartă numele a reprezentat o fereastră larg deschisă prin care în ţara lui se respiră aer european, iar oamenii care au prins această respiraţie s-au simţit europeni, adică liberi. Schengen-ul lor a fost, în luna septembrie, oraşul Bucureşti.
Imagine din timpul spectacolului Gurre-Lieder, cu dirijorul Leo Hussain în prim-plan, Foto: Andrei Gîndac
Câteva mici întâmplări, ca un puzzle.
***
Uşor cu pianul Kawai pe scări. Două maşini opresc în faţa Sălii Palatului din Bucureşti. O armată de oameni dă târcoale unui „pachet” uriaş. Spatele oamenilor e lat, ca de şerpaş. Glumesc, privesc obiectul cu ochi de profesionişti în care vezi emoţie. Apoi pun umărul. „Uşor cu pianul pe scări”, spune şeful echipei. Lemnul din care e făcut pianul-bijuterie a stat zece ani la uscat, undeva în Japonia. În această toamnă, instrumentul urcă pentru prima oară pe o scenă. Undeva în Europa.
***
Fata cu viorile din sticlă. Iulia Năstase e tânără absolventă a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti. Visul ei: să facă o vioară din sticlă, funcţională. Un pariu aproape imposibil. A turnat zeci de viori, cu diferite compoziţii, a obţinut zeci de „rebuturi”. I-a venit ideea să le agaţe prin copacii din Piaţa Colţea, să cânte vântul prin ele, dând naştere uneia dintre cele mai frumoase poveşti din jurul sălilor de concerte în luna Enescu.
Covrigi în formă de Cheia Sol
***
Cum văd copiii muzica. O învăţătoare începe ora de desen punându-i pe copiii de clasa a treia să asculte muzică (o Rapsodie enesciană). Apoi le spune: desenaţi ceea ce aţi văzut. Învăţătoarea păstrează desenele şi, după zece ani, îi cheamă pe copii, acum studenţi, să le arate şi să le aducă aminte. Tinerii, artişti, medici, ingineri, arhitecţi în devenire, vin la întâlnire cu emoţie. N-au uitat nimic (aşa ceva nu se uită!) şi povestesc cât de importante au fost pentru viaţa lor momentele de cultură din copilărie. Câţiva metri mai încolo, Royal Concertgebuw Orchestra din Amsterdam, dirijată de letonul Mariss Jansons interpretează aceeaşi rapsodie.
Yuja Wang se bucură de aplauze. Foto: Andrei Gîndac
***
Barenboim şi Radu Lupu. Celebrul dirijor şi pianist Daniel Barenboim, născut în Argentina într-o familie de evrei ruşi, povesteşte cum l-a convins pe Radu Lupu să cânte la Bucureşti, deşi artistul român are o părere foarte proastă despre acustica Sălii Palatului şi motivele pentru care aceasta a fost construită (respectiv să găzduiască aplauzele politrucilor comunişti). Barenboim e un tip jovial, care se îmbracă în sacouri colorate viu, poartă pălării elegante şi ţine în mână, cu graţie, o orchestră importantă precum Staatskapelle Berlin.
***
O chinezoaică şi un actor hollywoodian. Într-un colţ al scenei din Sala Palatului se află o fată cocoţată pe un scaun, lângă pian. Pe aceeaşi scenă, membrii Orchestrei din Pittsburgh SUA repetă, fiecare în voia lui, îmbrăcaţi în haine de stradă. Cunoaşteţi efectul sonor. Aproape deranjant. Fata de la pian, o chinezoaică, aleargă pe claviatură, mlădiindu-şi corpul. Admirată pentru virtuozitate, bârfită pentru „fiţe” şi pentru ţinutele provocatoare, Yuja Wang declară, cu o sinceritate dezarmantă, că se îmbracă la fel ca fetele de vârsta ei findcă aşa îi place, apoi vorbeşte aproape cu candoare despre cum trăieşte în ea muzica. Nu epatează, nu vrea să şocheze. Se bucură că poate cânta şi că e aplaudată într-un oraş din Europa în care nu mai fusese vreodată.
***
Aplauze după Black Earth,cu Fazil Say. Foto: Andrei Gîndac
Zâmbetul lui John Malkovich. La ultimul etaj al Ateneului Român, o sală e împărţită de un rând de camere de filmat. Într-o parte sunt două piane mari, acoperite cu postav, şi o mulţime de jurnalişti. În cealaltă parte, pe fotolii, nişte oameni scăldaţi în lumini. Printre ei, actorul american John Malkovich, care tocmai a încheiat un lung turneu mondial cu“The Infernal Comedy – Confessions of a Serial Killer”. Alături de el, austriecii Wiener Akademie.
***
Turism cultural. Revista Opera Now face reclamă unei agenţii de turism britanice care oferă un sejur la Bucureşti în valoare de 1.999 de lire sterline pentru cei care vor să se bucure de şansa de a asculta tetralogia lui Wagner. Din acelaşi registru: un grup de turişti milionari care fac o croazieră de lux pe Dunăre. Perioada se suprapune cu Festivalul Enescu şi milionarii fac un popas în Bucureşti, pentru a fi în sala de concert. În fine, oameni de afaceri, analişti în geostrategie, oameni politici din Europa de Sud Est şi Caucaz veniţi în capitala României pentru un forum despre energie aşteaptă să se termine discuţiile pentru a merge, cuminţi şi cu emoţie, la concertele de seară. În total, peste 20.000 de străini vin în Bucureşti, se cazează, beau, mănâncă, se bucură şi se întorc acasă cu sentimentul că au fost într-un loc normal, civilizat. S-au întâlnit cu oameni liberi, împreună cu care au împărtăşit o experienţă frumoasă.
***
Viorile Iuliei Năstase în Piaţa Colţea. Foto: Andrei Gîndac
Seară de septembrie. Într-un colţ de Bucureşti, o trupă rock face atmosferă la statui la Universitate. La metrou la Unirii, un grup de oameni faini se apucă din senin să danseze în paşi de tangou. „Sunt ăia cu flash-mob-urile”, îi explică un tânăr fetei pe care o ţine de mână. Printre mesele din centru vechi, un tip cu plete, dar şi cu chelie, cântă la acordeon. S-a lăsat întunericul şi o pereche aflată la vârsta a doua îngână melodia, nostalgic. Ceva mai departe, lângă Biblioteca Centrală Universitară, violonistul Alexandru Tomescu, cunoscut de toată lumea după ce i-a fost încredinţată o vioară Stradivarius, plimbă arcuşul cum numai el ştie s-o facă, umplând locul de muzică. Doi tineri blonzi se apropie, ronţăind covrigi cu susan împletiţi în formă de Cheia Sol. Vorbesc între ei în limba poloneză.
Uneori, atunci când te pui pe căutat mai cu sârg, poţi avea surpriza să găseşti minunea acolo unde te aşteptai cel mai puţin: acasă la tine. Cetăţenia europeană nu e ceva ce ţi se dă. E ceva ce înţelegi sau nu. Ceva ce ai şi trebuie doar să-l laşi să se vadă. Un ceva care ţine de felul în care trăieşti. E un model pe care îl regăseşti la tot pasul, dacă te uiţi de aici, de la fereastra mea biroului meu de pe strada Polonă. Restul sunt detalii care vin de la sine. Cel puţin aşa cred eu.
NOTĂ. Particip cu acest articol la ”concursul Blogger European” (regulamentul aici)
Călin Hera. PA-uri şi mirări 