Festvialul George Enescu 2013, Ateneul Român. Hilary Hahn, la capătul unei evoluţii care m-a mişcat. Foto: Andrei Gîndac
N-am văzut niciodată un exerciţiu de respiraţie atât de spectaculos precum a fost cel care a avut loc miercuri după-amiază la Ateneul Român. Dacă ai fi umplut cu apă sala Ateneului pe la orele 18:00 şi ai fi ţinut-o aşa timp de o jumătate nu s-ar fi înecat nimeni, deşi sala era plină de oameni. Ştiţi de ce? Pentru că oamenii ăia şi-au ţinut respiraţia de-a lungul bisului în care Hilary Hahn şi vioara ei au umplut scena şi sala cu muzică.
E adevărat, după ce Hilary Hahn a ridicat arcuşul de pe vioară, la final, suspectez că au fost câţiva care au tras aer în piept, în special bărbaţii care au strigat în câteva rânduri „Bravo!”.
„Instrumentul” muzical Hilary Hahn la Festivalul George Enescu 2013. Foto: Andrei Gîndac
„Instrumentul” muzical Hilary Hahn la Festivalul George Enescu 2013. Foto: Andrei Gîndac
Aveţi dreptul să spuneţi că ceea ce am scris mai sus e o metaforă. O fi fost Sarabanda din Partita a 2-a de J. S. Bach interpretată strălucit de Hilary Hahn, dar chiar aşa, să nu se respire, e o exagerare. Că doar n-o fi fost magie!
A fost sau n-a fost (magie)?
Însă eu cred că a fost magie. Să vă explic: prima parte a concertului a fost cum a fost. Camerata Salzburg a cântat decent Intermezzi op. 12 a lui George Enescu.
Apoi Louis Langree a venit din culise împreună cu Hilary Hahn. O tipă elegantă, păşind uşor (n-avea tocuri). S-au înteţit aplauzele, apoi s-au oprit. Cei doi şi-au făcut semn că e OK, pot începe.
Orchestra de Cameră din Salzburg a atacat Mozart, Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră în Sol Major K 216. Hilary Hahn a început să danseze uşor, privind pe rând la membrii orchestrei.
Apoi i-a venit rândul violonistei Hilary Hahn. Ca să vă spun ce a urmat folosesc o nouă metaforă 🙂
Portret de violonist de top: Hilary Hahn.Foto: Andrei Gîndac
„Instrumentul” muzical Hilary Hahn la Festivalul George Enescu 2013. Foto: Andrei Gîndac
Care e legătura dintre Emil Zatopek şi Hilary Hahn
Cei mai tineri dintre voi e probabil să nu ştie foarte bine cine a fost Zatopek. Emil Zatopek. Un atlet ceh(oslovac) fabulos, care a câştigat cam tot ceea ce însemna competiţie serioasă în perioada 1948-1954 (alergări pe distanţe lungi – 5.000 m, 10.000 m, maraton). În afară de faptul că era de neînvins, Zatopek mai avea ceva deosebit: alerga dezordonat şi se schimonosea la faţă, cu limba scoasă, de ai fi crezut că obştescu-i sfârşit e iminent (a trăit 78 de ani, în ciuda faptului că regimul comunist l-a trimis la o mină de uraniu după înăbuşirea Primăverii de la Praga, când s-a exprimat public împotriva comunismului).
La Zatopek m-am gândit la un moment dat, privind-o pe Hilary Hahn pe scenă. În momentul în care a început să cânte, frumoasa femeie a renunţat la mişcările elegante, ca de dans, de până atunci.
Mişcările ei au devenit aproape sacadate, tehnice, întrucâtva mecanizate, de parcă trupul ei, împreună cu vioara ţinută ferm între obraz, umăr, arcuş şi degetele mâinii stângi, s-ar fi transformat într-un fel de instrument complicat, construit anume să-cânte-şi-atât. Acel instrument mi s-a părut a fi desăvârşit, făcut anume pentru a câştiga, tot aşa cum Zatopek îi întrecea pe toţi ca un instrument perfect, imbatabil.
Suflete, îngeri
Stăteam fix pe acelşi scaun pe care am stat la Fazil Say (citiţi aici ce impresie mi-a lăsat acel spectacol) şi priveam spectacolul de pe scenă în timp ce instrumentul acela magic producea un sunet faubulos, care se răspândea în sală furând cumva sufletele oamenilor şi luându-le undeva sub cupola Ateneului să se bucure un pic de atingerea miracolului îngeresc.
Asta a fost impresia mea. Atât la concertul mozartian, cât şi la The Lark Ascending de Vaughan-Williams, dar mai ales la bisul din Bach, Hilary Hahn a, ca să zic aşa, ridicat sufletele oamenilor în picioare şi le-a pus să danseze.
P.S. Am simţit imboldul să plec după momentul Hilary Hahn, cum au făcut câţiva spectatori. Mă gândeam că n-are cum să urmeze ceva comparabil. Bine am făcut că am rămas! Louis Langree, dirijorul Cameratei Salzburg, m-a fascinat. Tentat la început să-l acuz de o oarecare teatralitate, am înţeles apoi că omul trăieşte muzica până în vârful unghiilor. Eliberat de „povara” de a fi pe scenă împreună cu vedeta americană, Langree a oferit un memorabil moment Mozart: Simfonia nr. 41 în Do Major K 551 „Jupiter”. A fost fain!
Dirijorul Louis Langree. Foto: Andrei Gîndac
Călin Hera. PA-uri şi mirări 