Vedere din București. Casă pe Pache Protopopescu. De vânzare (încă în picioare) – detaliu – balcon deasupra trotuarului. Foto cu telefonul: Călin Hera
Îmi place această casă de pe bulevardul Pache Protopopescu, aflată peste drum de fostul sediu al Pro TV. E vecină cu casa lăsată să cadă, cu două intrări, una dinspre Pache Protpopescu, alta dinspre Agricultori, despre care am mai vorbit (aici și aici) și e de vânzare. Mi-ar plăcea să o cumpere cineva care s-o iubească, nu s-o ia ca s-o dărâme și să trântească un P + 5 de birouri sau ce s-o nimeri. Citește în continuare →
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor, parcă mai frumos decât mi-l aminteam. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am regăsit Castelul din Hunedoara parcă mai frumos ca nicicând. Poate că am şi ateptat cu mai mult nesaţ ca nicicând reîntâlnirea. Clasic. Puternic. Frumos. Ca un sentiment, care nu dispare. Citește în continuare →
Două fleici, care avuseseră parte de experienţe frumoase de-a lungul unor vieţi deloc banale s-au întâlnit într-un frigider oarecare. Trecuseră mulţi ani de când se văzuseră ultima oară şi îşi pierduseră speranţa că s-ar putea vreodată să se reîntâlnească, aşa că s-au mirat foarte tare când, după ce au trecut împreună printr-un deloc sofisiticat proces de decongelare, au conştientizat că, iată, se află una în faţa celeilalte (vorbim, se înţelege, de două fleici cu conştiinţă de sine). După ce a trecut supriza revederii şi au început să se adapteze la temeperatura camerei, cu puţin înainte de începerea unui sofisticat proces de fezandare în bere nefiltrată, uneia dintre fleici i-a venit o idee. Este vorba de o problemă care o preocupa de mult timp, una căreia credea că nu-i va mai afla niciodată răspunsul. Despre ce era vorba? Citește în continuare →
Şir de SMS-uri cu codul de verificare de la Google, pentru gmail.
Îmi place să cred că sunt un tip cu simţul umorului. Sper că ştiu când să râd şi când să par om serios. Uneori îmi vine să râd la glumele mele, dar mă abţin (deşi mi se par bune). Râd cu poftă la glumele altora, dar nu mă veţi vedea râzând la glume proaste. N-am ştiut cum să procedez însă atunci când am avut de a face cu o glumă marca Google. Eu aşa cred, că a fost o glumă. Să vă povestesc. Citește în continuare →
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor. Sursa: castelulcorvinilor.ro
În urmă cu câțiva ani, nici mulți, nici puțini, un prieten mai mare era nemulțumit că pe noua autostradă, construită de-a lungul râului Mureș, nu există niciun indicator rutier către orașul Hunedoara. De curând am aflat că în frumoasa noastră gară nu mai vine și nu mai pleacă niciun tren. Privită superficial și de departe, cele două detalii dau imaginea unei izolări și a unei resemnări, a unui drum închis și abandonat. Ceea ce e fals. Sau, în orice caz, o poveste depășită. În ultimii ani sunt din ce în ce mai mulți oameni vin cu nesaț să viziteze Castelul Corvinilor, probabil cea mai valoroasă bijuterie arhitecturală și simbolică a Hunedoarei. O frumusețe. Un element de continuitate și de trăinicie. Castelul reprezintă un reper și o cale. Faptul că numărul vizitatorilor crește, și încă vertiginos, este cel mai bun indiciu că de aici trebuie pornită renașterea Hunedoarei: de la valori, tradiție și cultură. Citește în continuare →
De ce eu?, Aferim!, Ida – cele trei filme cap de afiș ale Festivalului Filmului European – ediția Hunedoara.
Dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă nimeriți în dreptul indicatorului rutier care anunță intrarea în județul Hunedoara și tocmai trecea o mașină claxonând prelung, să știți că eu eram ăla. E felul meu de a saluta întoarcerea acasă. E o tradiție de familie din anii ’70. Am claxonat așa de sute de ori. Știu că nu e foarte eco să claxonezi, în special pe minunatul Defileu al Jiului, dar așa mă bucur eu. Este micul meu viciu. Citește în continuare →
Vedere din București. Casă cu ieșiri pe Agricultori și Pache Protopopescu, lăsată să se prăbușească. Foto cu telefonul: Călin Hera
Discutam cu cineva în urmă cu câteva săptămâni despre cât de frumos e Bucureștiul. Frumos?, mi s-a răspuns. Poate în interbelic. Eu cred că și acum sunt foarte multe locuri frumoase. Nu știu care e ponderea lor. Încerc să nu mă gândesc la cartierele de blocuri comuniste, caz în care ponderea crește. Clădirile care au apucat să fie renovate, puse în valoare, dau valoare culturală și sufletească. Cele lăsate să se părăginească, să cadă, dor. Mă doare. Nu pot trece pur și simplu. Nu îmi pot imagina cum a fost, cum ar fi fost. Mă doare sufletul. Și îmi imaginez cum ar putea să fie. Citește în continuare →
Hai să mergem în parc. Pentru fetița cu două codițe împletite, care îi saltă de zor (fiindcă nu stă o clipă locului), în parc înseamnă la locul de joacă. ”Pa’c” a fost primul cuvânt pe care l-a rostit, după clasica serie mama-tata-apa-pipi-caca. Încă de când era mică și abia începea să silabisească, ieșirea în parc este probabil cel mai plăcut moment al zilei. Ar fi stat ore în șir să se dea în leagăn, acolo, în parc. ”Hinta palinta, moșul cu plăcinta”, cum îi cânta taică-său, care, fiindcă îi plăcea fetiței, inventase strofe noi: ”Hintuța palintuța, moșul cu plăcintuța”, ”Hintuța palintoaia, moșul cu plăcintoaia” și așa mai departe. Citește în continuare →
Infograf – semimaratonul inteligent și generos de la Sibiu (ediția 2014). Sursa: maratonsb.ro
Am mulți prieteni care aleargă. Unii m-au surprins, pentru că în anii de liceu le alerga mai mult mintea decât o făceau picioarele. M-au surprins, însă foarte puțin. Cei care aleargă azi din picioare, deși au trecut de 45 de ani, dovedesc că încă le aleargă mintea. Că, adică, sunt oameni faini și deștepți. Am și prieteni mai tineri care aleargă, dar am vrut să îmi scot pălăria, în debutul acestor rânduri, în fața celor de vârsta mea. Cred că atunci când ai în palmares un maraton sau un semimaraton te simți bine. Eu nu mă pot lăuda cu asta, dar mă pot bucura pentru cei care au această izbândă. Mă refer în primul rând, desigur, la cei care se antrenează printre picături mai mari sau mai mici, oameni cu ocupații serioase, cu poziții importante în societate, prin țară sau prin alte țări. Citește în continuare →
Vin și eu în mijlocul unei vechi dezbateri despre pluralul fructelor de primăvară. Copil fiind, spuneam că mănânc căpșuni și cireșe și mă desfătam cu ele. Îmi amintesc cireșul perfid de la colțul unei străzi aflate între casele din apropierea Parcului Corvinul din Hunedoara. Perfid, pentru că făcea cireșe uriașe, negre, la care nu aveai acces. Trunchiul gros era învelit de proprietar cu tot felul sârme și coli de smoală, așa că în vremea cireșelor ori îmi schimbam traseul, ori întorceam capul, să nu mor de poftă. Cele mai bune căpșuni le mâncam la țară, la Horezu, în grădina de pe deal a bunică-mi. Cel puțin așa îmi aduc eu aminte. Citește în continuare →
Nu credeam să văd vreodată așa ceva: pe o ploaie câinească, măruntă, temeinică, podul de la intrarea în Castel plin ochi de oameni, care așteaptă cuminți să dea 35 de lei ca să viziteze. Asta mi-a povestit un amic din Hunedoara, referitor la ziua de 1 Mai. A fost un record de vizitatori. Lucrurile nu s-au oprit aici. A urmat Noaptea Muzeelor, când Castelul a fost vizitat de 6.000 de oameni! Peste 600 de oameni pe oră, adică mai bine de 10 oameni pe minut. La fiecare cinci secunde, cineva a intrat pe poarta Castelului. Nu știu cum vedeți voi, dar asta mie îmi arată un interes incredibil! Citește în continuare →
Ilarion s-a ales cu o moștenire: o casă la țară, pe care o amenajează în secret, sub atenta îndrumare a domnului Inginer. L-a abordat discret într-o dimineață de weekend, când doamna expert PR era la spa. ”Am nevoie de un sfat”, i-a spus. Domnul inginer l-a ascultat cu atenție. ”Va fi cam scump, dar dacă o luăm pas cu pas, o scoatem la lumină”. Au făcut un plan. Primul lucru din plan a fost o vizită la fața locului. Au hotărât că în primul rând trebuie dărâmate toate maghernițele. ”Doar nu te apuci să crești șobolani”, i-a zis. ”Casa ar trebui data jos și făcută alta, dar mai poate sta în picioare. Hai să ne concentrăm asupra curții, să aerisim, să poți veni aici sâmbăta, să faci un grătar, să bei o bere, să stai de vorbă la umbra, să asculți cum răsar stelele”. Ilarion nu știa că domnul inginer poate avea exprimări poetice. Dar și-a dat seama că are dreptate. A tocmit niște băieți din sat, care i-au aerisit proprietatea. Apoi, înainte de a trece la următorul pas, i-a spus domnului inginer că fixul lui e să aibă gazon, mult gazon și un pavaj elegant. În acest moment al discuției, domnul inginer i-a recomandat pavele la preț bun. Știa el pe cineva care le încercase și era mulțumit. Citește în continuare →
Vedere din București. Lancea, Der Speer, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera
Timp de aproape 40 de ani, dl. Lică s-a ținut deoparte de Wagner. Richard Wagner. I s-a spus că muzica lui Wagner e grea, prea grea, și te poate dili. N-a înțeles prea bine ce înseamnă asta, dar s-a ținut, cuminte, deoparte. Până într-o zi în care s-a nimerit la Ateneu, la o repetiție. Nu insist asupra coincidențelor care l-au trimis acolo. Important e că dl. Lică a intrat în Ateneu într-o seară de mai. Ziua a treisprezecea. Avea emoții, deci se afla în cea mai potrivită stare. Dl. Lică față în față cu Parsifal.
Întâlnirea dintre dl. Lică și Parsifal a fost consemnată conștiincios în carnețelul primului. Am aruncat un ochi, am copiat câte ceva (cu voia autorului) și am găsit nimerit să vă arăt. Dacă n-am fost la spectacol (joi 14, vineri 15 mai), mă mulțumesc cu ultima repetiție înainte de premieră. Puteți citi mai multe pe excelentul site Despre opera. Puteți asculta. Dar, așa cum mi-a zis Alexandru, nimic nu se compară cu audiția live. Cel puțin atunci când e vorba de Wagner. Richard Wagner. Citește în continuare →
Ana Lungu primește Premiul Publicului FFE 2015 – înmânat de Naghi Zsoltan, vicepreședinte ICR. Sursa: ffe.ro
Mă bucur că am avut șansa de a vedea filmul Autoportretul unei fete cuminți, debutul în lungmetraj al Anei Lungu, înainte de proiecția din ziua a treia a Festivalului Filmului European și am putut astfel să scriu o cronică în Dilema veche, pe care am reprodus-o apoi și aici. Mă bucur din mai multe motive: m-am simțit făcând parte dintr-un fel de castă de privilegiați, am avut ocazia să o cunosc pe regizoare și, iată, m-am simțit nițel mândru, ca și cum aș fi avut vreun merit (firește, nici vorbă de așa ceva) pentru că filmul Anei Lungu a fost cel mai votat pe site-ul ffe.ro, primind Premiul Publicului. Citește în continuare →
Imagine din filmul Autoportretul unei fete cuminți. Sursa: ffe.ro
Dintre toate rolurile pe care le poate avea un om într-o familie, cel mai ingrat este acela de tată de fată. În primii ani, e simplu. Fetițele știu să îți intre pe sub piele, să te dea gata. Mai apoi, lucrurile se complică. Nu mai ești eroul lor, încep să te critice, să devină domnișoare, să îți ceară bani pentru tot felul de prostii, ba chiar să aibă propriile idei. Filmul Autoportretul unei fete cuminți, debutul în lungmetraj al regizoarei Ana Lungu, nu arată toate acestea. Ne duce direct într-o realitate în care tatăl și fiica deja nu se mai înțeleg. Citește în continuare →
”Istoria recentă nu a înregistrat la noi momente precum Budapesta ’56, Praga ’68 sau Solidarność, ceea ce a generat o serie de complexe de inferioritate în perioada postcomunistă. Nu sîntem singurii. Nici bulgarii nu au avut. Nici măcar ceva similar Timișoarei din 1989, fapt care a produs în țara vecină aceleași complexe de inferioritate. Citește în continuare →
Călin Hera. PA-uri şi mirări 