Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Unul dintre cei doi mușchetari de la Orășelul Copiilor. Sursa: Dan Ghenea
Așa-zisul ansamblu statuar pe care l-am denumit ”Soarta sărutului” nu e singura monstruozitate din Parcul Tineretului. Un prieten de pe Facebook mi-a atras atenția că în celălalt capăt al parcului, intrarea dinspre Brâncoveanu, la Orășelul Copiilor, se află ceva comparabil în ale kitsch-ului: doi mușchetari plasați strategic!
Vedere din Bucureşti. La picnic în parc, de Paşte. Foto cu telefonul: Călin Hera
Bucureştenii (nu toţi) au ieşit în ziua de Paşte să sfârâie un mic la grătar, să mănânce o ciorbă de miel la iarbă verde (adusă de acasă cu oala), să ciocnească un ou roşu sau, după caz, o berică. Trai, neneaca!, notam ieri, pe Facebook.
Mesajul de Paşte al lui Cristian Ştefănescu. Sursa: Facebook
Unul dintre cele mai faine mesaje de Paşte ale prietenilor mei de pe Facebook a fost postat sâmbătă de Cristian Ştefănescu.
Ardei iute tocat „Ştefan cel tare”. Sursa: Facebook
Uneori, Facebook bate filmul. Într-o discuție despre granița tot mai subțire dintre real și virtual, cineva spunea foarte hotărât că online-ul, cu rețelele sociale cu tot, face parte din viața reală, să nu ne mai amăgim că n-ar fi așa. Deci, a nu se eluda.
Prin urmare, mă dau și eu pe Facebook, atunci când am răgaz. Azi m-a amuzat o etichetă, cea cu care deschid această postare, alaltăieri mi-au sărit în ochi, iar apoi pe pagină şi, iată, aici, patru poveşti de care nu pot trece aşa, pur şi simplu. Una mai fascinantă decât alta, deşi fiecare e aparte.
Vedere din Bucureşti. Noua librărie Cărtureşti, strada Lipscani. Foto (cu telefonul) : Călin Hera
Cred că nu e blogger bucureştean care să nu fi fotografia noua librărie Cărtureşti, cea deschisă recent pe strada Lipscani. Asta ca să nu pomenesc de feisbuchiştii mari şi mici. Cel puţin asta a fost impresia mea atunci când am dat o raită pe acolo.
Tom şi Jerry, secvenţă din filmul „Exerciţiu de tras la ţintă”. Sursa: boomerang-tv.ro
M-am întrebat în mai multe rânduri care pisică e mai simpatică: Garfield, care doarme şi mănâncă (preferă lasagna) sau cealaltă, Tom, care pune la cale planuri diabolice ca să prindă şoarecele, sfârşind însă mereu prinsă ea însăşi între capcane şi mătura mânuită dibaci de stăpână al cărei chip nu-l vedem niciodată? De ce câinele e personajul principal (dă titlul seriei) din Scooby Doo, deşi participă la acţiune alături de oameni? M-am întrebat de ce Porky Pig aduce atât de mult a om şi, totuşi, toată lumea ţine cu Bugs Bunny, care desăvârşeşte metode simple sau foarte sofisticate pentru a-l chinui pe nepriceputul vânătorul, care se bâlbâie, mereu şi mereu, sau tace tâmp, când e întrebat, la mişto: What’s up, Doc?
Personaj dintr-un episod Scooby Doo. Sursa: boomerang-tv.ro
Ca orice om al începutului de mileniu III, care are acasă copii şcolari, m-am confruntat cu problema Dominaţiei Programelor de Televiziune pentru Copii asupra Odraslelor (DPTvCO). Îi ţine ocupaţi, deci îţi lasă timp să respiri, dar ce le spune, ce îi învaţă? De bine, de rău, de aşa şi aşa? Pentru că, ştim cu toţii, programele de televiziune trebuie să facă rating, altfel sunt scoase degrabă din grilă. Dar ce înseamnă rating atunci când publicul ţintă sunt băieţei şi fetiţe cu vârste de la 2 la 16 ani?
Amicul meu pe care îl ştiu de o viaţă de om, să tot fie vreo 20 de ani, Cristian Ştefănescu, cel care era tipu’ ăla ca lumea de la Externe şi cu care n-am mai vorbit decât pe Facebook în ultimii ani, deşi deseori mă îndemn să ies naibii la o bere sau la un vin fiert cu amicii, are, printre multe calităţi, una la care eu ţin foarte mult: scrie al naibii de bine!
Circulă pe Facebook o leapşă cu care cred că am avut de a face şi în perioada de aur a bloggeritului la români. Dar cum m-a prins într-o pasă bună şi cum cel care m-a provocat e nimeni altul decât, răspund aici care sunt cele zece cărţi care mi-au plăcut şi, eventual, m-au influenţat, de la începuturile mele de cititor şi până în prezent.
Cine este Doris Chanpatrick? Probabil că singura legătură între nume şi poză e vreun puştan cu coşuri din cine ştie ce ungher al lumii
Mărturisesc că am privit întotdeauna cu amuzament mesajele primite pe Facebook de la tot felul de doamne-şi-domnişoare-posibil-robot, am încercat să îmi imaginez amărâtul care a conceput spamul-mesajul abuziv, modul în care a trecut textul cu pricina, în cât mai puţine mişcări, prin vreun Google translate şi apoi l-a transmis la sute, mii, zeci de mii de useri aleşi probabil după câteva criterii simple (de ex., bărbat european de peste 40 de ani).
Telefonul lui Daniel, localizat cu precizie
Înainte chiar de cafeaua de dimineaţă am făcut ceva ce rareori fac: am dat o tură pe la câţiva amici vechi, cu care nu m-am mai văzut de multicel. Aşa am ajuns la Daniel P. şi, ce mai tura-vura, vă las să citiţi ce şi cum i s-a întâmplat. Poate discutăm un pic dup-aia.
Mic dejun. Fotografie pentru Facebook. Foto cu telefonul: Călin Hera
Propun, reponsabil, declararea zilei de 1 Aprilie ca zi liberă*, astfel încât lumea să stea acasă şi, dacă se poate, departe de Facebook. Pe mine au ajuns să mă plictisească păcălelile specifice, care de care mai ingenioase. Le accept doar pe ale copiilor aflaţi la vârsta inocenţei. Am zis!
* Sau, dacă nu, măcar s-o facem Zi Naţională, măcar să ştim o treabă!
Primul pas din How to disappear online. Sursa: Who Is Hosting Us
Am găsit în Time un articol foarte interesant despre modalităţi de a-ţi şterge complet identitatea de pe internet. Sunt prezentaţi, cu ajutorul unui infograf, nouă paşi la capătul cărora, teoretic, nici NSA, nici SRI, nici firme care tranzacţionează baze de date, nici tot felul de inşi şi inse care nu au suficientă treabă la serviciu sau acasă nu se vor mai putea bucura de informaţii despre tine, mai personale decât îţi poţi da seama.
Filmuleţul făcut mie de Facebook cu ocazia aniversării lui
De ziua lui, Facebook mi-a făcut un filmuleţ. Practic, adună, pe baza câtorva cifre, cele mai lăicuite şi mai şeruite imagini postate de mine pe Facebook de când mi-am făcut cont şi până de curând. Drăguţ. Puteţi şi voi să obţineţi filmuleţul propriu, aici 🙂
Aici eram într-un birou din Casa Presei (perioada timpurie Evz – Cornel Nistorescu). Oarecum foto-document pentru generaţiile care nu-şi imaginează cum erau telefoanele celulare tip cărămidă de care să mai fi şi mândru 🙂
Ce poţi face atunci când, om în toată firea, eşti încercat de oareşce emoţii (sau ce-or fi ele)? Poţi, de exemplu, purcede la a face mici şi nevinovate destăinuiri (fiindcă ai garda jos).
Blogul Sonete Shakespeare al lui Laurean Gherman
Astăzi vă vorbesc despre blogul unui prieten pe care l-am cunoscut virtual cu ceva ani înainte de a-l vedea în carne şi oase. Laurean e un tip talentat, cult şi meticulos, un poet adevărat atât la vedere cât mai ales în interior, deşi practică (sic!) o meserie aparent îndepărtată de poezie. Chiar dacă eram prevenit de latura lui poetică profundă, am rămas paf atunci când mi-a destăinuit că marea lui pasiune o reprezintă sonetele lui nenea Will.
Roger Waters la 70 de ani, fotografiat la concertul din Bucureşti (28 august 2013). Foto: Alexandru Şerban
Mi-a plăcut atmosfera. Mi-au plăcut oamenii civilizaţi (cei mai mulţi, de vârsta mea). Mi-a plăcut cum au sunat piesele – cred că a fost cel mai bun sunet auzit de mine la un concert în România. Mi-a plăcut show-ul sofisticat. Îmi place să cred că doza de kitsch a fost căutată anume. În fine, mi-a plăcut să fiu acolo (şi îi mulţumesc prietenului meu din Cluj care a răspuns apelului meu disperat 🙂 şi mi-a făcut rost de bilet.
Roger Waters la 70 de ani, fotografiat cu ocazia concertului de la Bucureşti, 28 august 2013. Foto: Alexandru Şerban
Cred că Roger Waters a riscat
Marius Mărcuş şi Pif (Avel Ritişan), fotografiaţi la întoarcerea din prima expediţe românească în Himalaya (1985). Foto: Pilu Găină
Eram prin clasa a unşpea. Eram foarte mândru. Cei pe care îi consideram a fi prietenii mei mai mari, Pif şi Marius Mărcuş, reuşiseră prima expediţie românească în Himalaya. Îmi venea să le spun tuturor „Îi cunosc, sunt prietenii mei!”. Dar multă lume din Hunedoara putea spune asta. Chiar dacă îi ştiam un pic mai bine decât alţii (Marius, Pif, Ştefan Fara, nenea Imbre, Pichiu, Clivăţ, Velicu, Nelu Schiau, Nelu Mărcuş m-au învăţat muntele începând de la vârsta de şase ani), Pif şi Marius nu erau doar eroii mei, erau eroii oraşului.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 