Marius Mărcuş şi Pif (Avel Ritişan), fotografiaţi la întoarcerea din prima expediţe românească în Himalaya (1985). Foto: Pilu Găină
Eram prin clasa a unşpea. Eram foarte mândru. Cei pe care îi consideram a fi prietenii mei mai mari, Pif şi Marius Mărcuş, reuşiseră prima expediţie românească în Himalaya. Îmi venea să le spun tuturor „Îi cunosc, sunt prietenii mei!”. Dar multă lume din Hunedoara putea spune asta. Chiar dacă îi ştiam un pic mai bine decât alţii (Marius, Pif, Ştefan Fara, nenea Imbre, Pichiu, Clivăţ, Velicu, Nelu Schiau, Nelu Mărcuş m-au învăţat muntele începând de la vârsta de şase ani), Pif şi Marius nu erau doar eroii mei, erau eroii oraşului. Îmi amintesc că amândoi schiau excelent, era o încântare să-i priveşti. Pif era mereu elegant, cu echipament ultimul răcnet (cel puţin aşa mi se părea mie). Schia deopotrivă în forţă şi elegant. Marius era, de asemenea, un poet al coborâtului pe pârtie, preocupat de desenul lăsat în urmă. Eu, recunosc, respectându-i pe cei doi, „ţineam” mai mult cu bietul Ştefan Fara, maestrul meu, cel care m-a învăţat să schiez, cel de la care am încasat zeci de beţe de schi, îndemnuri şi dojeni, dar nu pot uita vacanţa de la Râuşor, cu bucureştenii, în care Marius conducea echipa noastră de schi şi în care am lucrat îndeaproape. Îmi amintesc zilele de la Pietrele, când nu exista teleschi şi urcam în trepte, ca să batem pârtia, apoi primul baby-schi improvizat, cu un motor de Mobră, şi partidele de schi de pe Valea Stânişoarei ori cele de la Bordu Tomii, Cupele Bolovanilor, apoi reşourile de la Râuşor, pârtia mare, urcuşul matinal „ca să dau drumul la cablu”, pădurarul de la Pietrele, ceaiul de zmeură, soţii Gostian (ea, elegantă şi în vârful muntelui, el, un pic surd deja, fidel bocancilor din piele într-o vreme în care clăparii începuseră să apară, timid, şi în România).
Pif (Avel Ritişan), neschimbat – mereu tânăr. Foto: Pilu Găină
Revenind (iertaţi-mi paranteza lungă), am ascultat poveştile lor din Himalaya, dramatismul expediţiei. Gândiţi-vă ce fascinant e să asculţi pe cineva, într-o perioadă neagră, de sărăcie lucie şi închidere maximă a României, povestind despre locuri cu farmec aparte, de legendă. Sorbeam orice detaliu despre şerpaşi, corturi, vreme rea, ţancuri, gheaţă, colţari, dolari, vameşi nepalezi. Nu-mi amintesc însă, anume, întoarcere lor la Hunedoara, dar mă bucur că Pilu Găină a fost acolo, a imortalizat momentul şi a pus, ieri, fotografia pe Facebook. Cred că e prima oară când îi văd pe amândoi nebărbieriţi (barba alb-negru a lui Pif e chiar simpatică!). Acum îmi dau seama: deşi cu Pif m-am întâlnit în tinereţe aproape exclusiv pe coclauri, era mereu proaspăt bărbierit! Cel puţin aşa mi-amintesc eu. Mă bucur, de asemenea, că l-am îndemnat pe Ciprian Iancu să vorbească cu Pif, să-l cunoască şi să-l descoasă. Au rezultat câteva articole excelente (aşa cum spun şi autorii blogului NorDeDor), publicate în Evenimentul zilei*, şi în Replica Hunedoara**. Nu ştiu ce m-a apucat cu reverile astea. De vină e, fireşte, Pilu Găină şi fotografia lui. Pentru care îi mulţumesc public. ____________________________________________________________________________________________ *1 despre Retezat în cadrul campaniei Minunile României, 2 amintiri despre începuturile schiului, 3, despre cabana Baleia, punctul de pornire a unei mari aventuri pe care am trăit-o; 4, despre Cupa Bolovanilor. **Citez, îndemnându-vă să citiţi: „Ne-am întors la tabara de la baza si atunci am aflat nenorocirea. Cezar Vargulescu murise.”; „Drumul a fost asa de dificil încât, de exemplu, am fost nevoiti sa turtim cu barosul colturile camionului ca sa poata lua virajele pe drumul acela strâmt”. Aici, un film despre Pif, la TVR Timişoara. Iar mai jos, episoadele aventurii de la Baleia la Pietrele, despre care am pomenit adineauri: Episodul 1 Episodul 2 Episodul 3 Episodul 4 Episodul 5 Episodul 6
Călin Hera. PA-uri şi mirări 