Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Vedere din Balcic. Detaliu cu locul din care lipsește cana „Băsescu”. Sunt la locul lor cănile „Iohannis” și două „Ceaușescu”. Foto cu telefonul: Călin Hera
Prima oară când am văzut taraba cu căni am rămas paf. Cine ar cumpăra așa ceva? Cine ar da 5 leva ca să bea ceai din mutra lui Lenin sau din mutrele ălorlalți? Brrr!
Cal bulonez prezentat cu mândrie în Bâlciul Polovragi. Foto cu telefonul: Călin Hera
V-am povestit despre Bâlciul de la Polovragi și marea dezamăgire pe care am avut-o (confirmare a dezamăgirii precedente). A fost totuși un lucru care m-a impresionat. M-a dat gata. M-a lăsat pe spate. M-a făcut să zic „Pfuuui!”. Ceva neașteptat, la care m-am gândit mult timp după aceea. Și cum ar fi fost dacă?, mi-am zis, apoi am zâmbit în sinea-mi.
La Tiraspol, în vreme de război, împreună cu prietenul nostru, care ne-a fost translator. P.S. Bărbosul sunt eu. Foto: Sorin Stanciu
Îl caut pe băiatul din această fotografie. Pe cel mai tânăr. Nu pe bărbos. Bărbosul sunt eu. Eu din urmă cu 23 de ani. L-am cunoscut atunci, cu ocazia călătoriei în Transnistria, pe vreme de război.
Dig în Balcic, ca o prelungire a falezei. Foto: Călin Hera
Am două rețete personale anticaniculă. Prima se numește Balcic, a doua Munții Retezat. Două destinații pe care mi-am propus să le bifez în fiecare vară la vreme de caniculă. Nu oferă doar răcoare, ceea ce nu-i de colo, ci și desfătare. Cel puțin așa funcționează la mine. Citește în continuare
Am aflat câteva PA-uri scrise de Paul Gabor, autor care, mi-am dat seama și aici, și pe Facebook, v-a cam plăcut :). Le redau mai jos, așa cum vi le-am arătat în urmă cu mulți, dar nu exagerat de mulți, ani. Citește în continuare
Coperta cărții „Căderea în sus”, Eugen Evu
Am primit de la Eugen Evu proaspăta lui carte, Căderea în sus, o consistentă antologie de poeme românești și traduse (peste 600 de pagini!), Editura TipoMoldova, Colecția Opera Omnia. Vă arăt aici un poem, Adio domnișoară! scris în anul 1978, cu câțiva ani înainte ca eu însumi să mă fi împrietenit cu el, proful meu de poezie.
Adio, domnişoară!
Înşeală‐mă când încă‐s foarte viu
Fă‐o să ştiu, sau fără să o ştiu
Trădează‐mă la timp cât se mai poate
Când mor de tot să nu‐ţi mai faci păcate
Iar când auzi că‐n fine, am murit,
Tu să nu‐i crezi, oricum, m‐ai părăsit
De‐aceea ‐năst voios poem, spre seară ,
Dă‐te cui vrei. Adio, domnişoară!
(1978, Deva).
Captură de pe pagina e Facebook a lui Paul Gabor
Străbunicul și-a rupt coastele la Mărășești, bunicul a mâncat coji de cartofi vreo patru ani prin Siberia, tata și-a luat pulane la Brașov, iar eu mă chinui de vreo două săptămâni să trec de nivelul 87 la Candy Crush. Citește în continuare
Biserica Grămești, Vâlcea. Clopotul din pridvor. Foto cu telefonul: Călin Hera
Descopăr an de an lucruri pentru care nu aveam ochi în copilărie, când eram preocupat, firește, de joacă, șotii, pescuit, cățărat în copaci, prins șerpi și alte năzdrăvănii. La vacanțele de la Horezu mă refer. Printre descoperiri se află mulțimea de biserici vechi, cu picturi unice, care amestecă imaginile cu sfinți și scene biblice cu imagini păgâne și inscripții ciudate – cel puțin atunci când te gândești la o biserică. Au început a fi renovate, dar timid. Multe sunt căzute, teamă mi-e că definitiv dacă nu intervine vreun Prinț Charles. Și-i păcat, pentru că locurile și ansamblul acestor biserici și mănăstiri rivalizează cu cele din Bucovina. Și cum turismul ecumenic e la mare modă (iar prin zonă sunt o droaie frumoasă de turiști încă din vremea vacanțelor copilăriei mele), lucrurile sunt ca și puse pe tavă. Azi vă arăt câte ceva lucruri despre Biserica Grămești. Citește în continuare
Trovanți care fac și umbră. Foto cu telefonul: Călin Hera
Din capul locului trebuie să mărturisesc faptul că pentru mine a scrie pe blog e o chestie relativ nouă. Am blog abia de șase ani jumate. Înainte de asta am scris te miri pe unde, fără să bănuiesc măcar ce suprize mă vor aștepta. Dar să nu anticipăm.
Domnul Lică are, ca toți oamenii, o bunică. A lui e mai aparte. E încă prea voinică. Și, uneori, se poartă ca o fetiță mică. Se cațără. Și cade. Și iarăși se ridică. De-o vreme însă, biata, e tristă. Se oftică. De vină e caisul. „Nu-l vezi ce se usucă? Acum-acuma pică”, se plânge și suspină năstrușnica bunică.
Ce-i drept, caisul moare de ți se face frică. Plin mai demult de roade, acum pare să zică: „Mă duc, mă fac surcele, mă faceți foc, adică”.
Chemat ca să rezolve, vecinul Nea Costică, cu degetul cel teafăr se scarpină la chică. Și râde dup-aceea, și spune: „Domnu’ Lică, caisul lu’ matale este, la o adică, ca un panou electric. Că cablu’ care merge în fund de curticică, s-a cam zdrelit aicea. Și treaba se complică. Un pom de se uscă nu-i bai, la o adică. Dar dacă vine p-ormă, duioasa ta bunică, cu un topor într-însul, devine floricică.”
Veste bună pe bac. Foto cu telefonul: Călin Hera
… depinde de cine întreabă. Depinde de oră, zi, cotele apelor Dunării. OK, prețul e afișat, acceptat de autoritatea care trebuie să accepte, dar asta nu înseamnă nimic. Cel puțin asta am pățit eu. Să vă povestesc.
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor văzut noaptea. Pe vremea când făceam popas la poalele lui, la mijlocul turelor de jogging, nu era luminat. Dar lună plină am prins. Foto: Călin Hera
… pe vremea aia nu se inventase joggingul, ca sport de masă. Cel puțin, nu în România. În orice caz, nu la Hunedoara. Nu l-am inventat nici eu sau prietenii mei, iar ceea ce făceam noi atunci nu era jogging, era altceva. Oricum, ceva cu care am rămas. Citește în continuare
Tatăl, văzut de copiii lui. Sursa: InfoNaiv / arhiva personală
Am descoperit din întâmplare două portrete pe care copiii mei mi le-au făcut în urmă cu mulți ani. Fiul meu observase pe capul meu mai mult păr decât îmi dăduse fiică-mea – sau poate era el mai generos de felul lui. Mi-a văzut și sprâncenele, care sunt greu de neluat în seamă, s-o recunoaștem.
– Cum ai spus?
– Am spus Safecap Investments Limited.
– Sună ciudat. La început sună ciudat, apoi te dumirești un pic, e ceva cu investiții, apoi e chestia aia cu „limited”. Asta înseamnă că e un fel de SRL?
– E ceva mai mult decât atât. Și, da, se ocupă de investiții.
– Și cum ai ajuns tu la ăștia?
– Din aproape în aproape am ajuns. Știi că aveam eu un fix cu tranzacționările Forex, cu piețe de capital, bursă, nebunii din astea. De când cu moștenirea de la Tanti. La un moment dat, dându-mă eu pe internet, am aflat de Safecap Investmens LTD. Știi ce m-a atras la ei?
– Ce te-a atras la ei? Dar mai întâi, ce înseamnă că „te-a atras”? Aveți o relație, ca să zic așa?
Să vezi, fată, avea o garnitură de pat incredibil de frumoasă, îi zice Tanti Ani doamnei Protopopescu. Dacă ar trebui să respectăm adevărul până și într-o ficțiune, ne-ar fi greu să considerăm că doamnei Protopopescu, bunică respectabilă, i-ar putea spune cineva „fată”. Uite însă că Tanti Ani poate. Se știu de când erau amândouă aproape fete, adică proaspăt căsătorite și abia mutate în blocul de opt etaje pitit îndărătul blocurilor de zece. Așa că Tanti Ani își permite să îi spună doamnei Protopopescu „fată”; în felul ăsta, se simte și ea mai tânără. Citește în continuare
Mircea Cărtărescu a primit Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană. Sursa: facebook
Mircea Cărtărescu, am aflat adineauri via ICR Viena, a primit luni, 27 iulie, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană. Ceremonia a avut loc la Haus für Mozart din Salzburg. Distincţia oferită de dr. Josef Ostermayer, Ministrul Federal al Artelor, Culturii, Constituţiei şi Mass-mediei, a fost acordată pentru întreaga operă şi recunoaşterea internaţională de care se bucură.
„Niciun moment nu mi-am abandonat convingerile artistice şi ataşamentul faţă de rădăcinile mele – arta europeană“, a spus Mircea Cărtărescu.
Dl. Lică s-a trezit la ora 4.23 dimineața în sunetul strident al telefonului. „A murit Tanti”, atât a reținut. Nici după ce s-a dezmeticit nu și-a dat seama de care tanti era vorba și nici vocea care îl anunțase nu dibuise a cui era – deși nu credea s-o uite vreodată. Abia spre prânz, la al doilea telefon, a realizat că o mătușă a Fostei, pe care n-o văzuse de ani buni, trecuse la Domnul. A spus o rugăciune în gând, pios fiind, apoi și-a văzut de treabă. După-amiază, i-a telefonat din nou Fosta. „Trebuie să mergem la înmormântare. Tanti a ținut foarte mult la tine”. Testamentul scris de mâna sigură a lui Tanti demonstra asta: bătrâna îi lăsa domnului Lică o sumă frumușică (cash) și mulțumiri pentru lungile discuții și clipele minunate petrecute în casa de la țară (unde îi plăcea să meargă împreună cu Fosta și să se bucure de găzduire aleasă, simplitate, bun gust și liniște. Ciudat, nimeni nu a contestat prezența generoasă a domnului Lică în testamentul lui Tanti. Se întâmpla fix în urmă cu un an, dar abia de două săptămâni dl. Lică a putut avea acces efectiv la bani. Inițial, a vrut să-i dea puținelor rude rămase în viață, dar își primise fiecare partea. A vrut să-i dea Fostei. „Sunt pentru tine. Tanti a vrut anume să faci cu ei ceva ce n-ai mai făcut niciodată, pentru că uneori ești prea prudent, prea calculat, prea cumsecade”, i-a spus Fosta. Ilarion l-a convins să facă ce a dorit răposata. Așa a ajuns dl. Lică să se intereseze de tranzacțiile Forex (o chestie care i s-a părut întotdeauna a fi păsărească pură). Doar două cuvinte legate printr-un punct îți spun, trade.com – a fost comentariul ușor amuzat al Inginerului, bucuros că dl. Lică i-a cerut sfatul. Citește în continuare
Călin Hera. PA-uri şi mirări 