Cal bulonez prezentat cu mândrie în Bâlciul Polovragi. Foto cu telefonul: Călin Hera
V-am povestit despre Bâlciul de la Polovragi și marea dezamăgire pe care am avut-o (confirmare a dezamăgirii precedente). A fost totuși un lucru care m-a impresionat. M-a dat gata. M-a lăsat pe spate. M-a făcut să zic „Pfuuui!”. Ceva neașteptat, la care m-am gândit mult timp după aceea. Și cum ar fi fost dacă?, mi-am zis, apoi am zâmbit în sinea-mi.
Tocmai mă pregăteam să-mi închei tura când am văzut lumea adunată ca la bâlci (scuzați expresia!). N-aveai cum să nu te aduni. Pe o alee mai lărguță, aflată la 50 de metri de intrarea dinspre șoseaua principală (un drum județean, DJ 665), un om ținea din greu de frâul un cal incredibil: masiv, puternic, neastâmpărat, plin de energie, de nerv, ca un motor de Ferrari înainte de startul unei curse de Formula 1. Era ca un extraterestru venit din întâmplare la Bâlciul din Polovragi. Sur, cu coama neagră ca o pleată de hipiot, cu capul negru, cu privirea neagră, cu coada neagră, coadă de cal, lungă, măturând colbul, cu părul atârnând peste copite ca niște pantaloni evazați. Viață, asta citeai în frumosul animal.
Cal bulonez prezentat cu mândrie în Bâlciul Polovragi. Foto cu telefonul: Călin Hera
Lumea se adunase de jur împrejur, lăsând totuși o distanță apreciabilă. Prudența luase locul curiozității. Imensul bidiviu ar fi putut strivi patru-cinci oameni numai făcând o dată roată, numai dând din coadă, numai umflându-și nările ca niște țevi de tun, fluturându-și coama, doar tropăind o dată (dacă înțelegeți ce vreau să spun).
Un tip care cânta manele la o terasă cu mici și bere își asumase rolul de prezentator al „mărfii”, adunând și el ceva oameni cu strigăte nu foarte iscusite, dar puternice (Veniți să vedeți ce n-ați văzut!, Ia uitați-vă ce coamă!, Nea Ghiță, mai întoarce-l o dată! etc.). Oamenii adunați ca la urs, deși era un cal, dar ce cal!, stăteau cu ochii căscați. Era un spectacol uriaș. Făcea toți banii. Oare câți bani?, m-am întrebat după aceea. Cred că mulți, îl socoteam neprețuit, îmi imaginam că omul care-l ținea cu greu de frâu îl furase de undeva, dar cum poți fura așa ceva?!
Calul părea să fi crescut singur, de capul lui, alergând de-o parte și de alta a orizontului, ca un zeu neastâmpărat. Îmi imaginam că venise amuzat la bâlci, că îi spusese într-o zi omului „Pune hainele bune pe tine, dă jos barba de pe obraz, dă cu un piaptăn prin păr și hai să vedem oamenii, să-i dăm gata. Te iau cu mine că ar părea ciudat să merg singur”, așa îmi imaginam că au stat lucrurile, că a fost ideea calului, pe care nu puteam crede că cineva îl poate struni. Și nici nu îl strunea nimeni, să fim serioși, făcea numai ce avea el chef, părea să se amuze.
Polițiștii îi strigă omului să plece cu calul bulonez din Bâlciul Polovragi. Foto cu telefonul: Călin Hera
După câteva mișcări de etalare a forței și a frumuseții nemărginite, s-a întâmplat ceva care a rupt vraja. Au apărut doi polițiști. „N-ai voie cu calul aici”, i-a zis șeful, de la distanță. „Știu, dar a vrut să vină, să vadă”, a părut că se scuză bărbatul. „Îți dau amendă. Scoate-l de aici, du-l peste drum, unde e târgul de animale”.
Sunt convins și azi că dacă n-ar fi vrut el, mărețul cal, nimeni nu l-ar fi putut scoate de acolo. Dar și-o fi zis, așa părea, că, gata, am glumit, m-am disrtrat, am văzut, acum hai la treburile noastre. S-a mai rotit o dată, apoi a plecat, cuminte. Când a trecut pe lângă mine, m-am simțit mic, am simțit că fac parte dintr-o mulțime de pitici și că Gulliver se îndepărtează, lăsând în urmă o religie.
Polițiștii se retrag din Bâlciul Polovragi, în urma calului blonez. Foto cu telefonul: Călin Hera
Polițiștii se retrag din Bâlciul Polovragi, în urma calului blonez. Foto cu telefonul: Călin Hera
Ce aș fi făcut eu cu bidiviul
Știu că am avut sentimentul că, dacă aș avea destui bani, dacă ar fi fost o bancă de la care să iau un credit, aș fi făcut-o fără să clipesc: aș fi cumpărat calul numai ca să am iluzia, câteva momente, că este al meu, apoi l-aș fi dus la marginea câmpului, i-aș fi șoptit ușor la ureche (dacă s-ar fi aplecat puțin) „Dii, neînșeuatule, dii!”, apoi aș fi stat mult acolo, pironit locului, privind în urma lui mult după ce va fi trecut dincolo de linia orizontului, în Împărăția Zeilor. Așa aș fi făcut, dacă n-aș fi fost om în toată firea, cu responsabilități.
Nu cred că omul venit cu calul bulonez și-a vândut animalul. Nu cred că a avut cineva suficient de mulți bani. Îmi imaginez eventual o scenă ca în El Zorab. Atât.
Câteva cuvinte despre rasa buloneză, plus un premiu
NOTĂ. I-am spus în gând „Bidiviu”. Când am povestit istoria, tot așa l-am numit. Așa i-am zis și în această mărturisire, pe blog. Știu că bidiviu înseamnă cal iute, de călărit. Știu, am aflat via Google, că minunăția cu care am avut șansa să mă întâlnesc e, probabil, din rasa buloneză (white beauty). Este o rasă de cai de povară, formată în vechiul ținut Boulonnais din Franța. Există două tipuri: marele și micul bulonez, diferite prin talie. Micul bulonez se considera a fi tipul natural. Are talia de 160 – 170 cm, capul nu foarte mare, raportat la corp, dar foarte puternic, cu fălci masive, profil drept, ochi mici, acoperiți cu pleoape groase, gură mică, nări largi, moț păros, coamă stufoasă, gât scurt, gros, greabăn pierdut sub masa musculară. Perimetrul pieptului, raportat la talie, este foarte mare. Deși masiv, are mersul ușor, suplu. Am aflat toate acestea pe blogul lui Daniel Huluba.
Premiu special pentru voi, melodia Dii, neînșeuatule, dii, cu Mircea Vintilă.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 