Domnul Lică are, ca toți oamenii, o bunică. A lui e mai aparte. E încă prea voinică. Și, uneori, se poartă ca o fetiță mică. Se cațără. Și cade. Și iarăși se ridică. De-o vreme însă, biata, e tristă. Se oftică. De vină e caisul. „Nu-l vezi ce se usucă? Acum-acuma pică”, se plânge și suspină năstrușnica bunică.
Ce-i drept, caisul moare de ți se face frică. Plin mai demult de roade, acum pare să zică: „Mă duc, mă fac surcele, mă faceți foc, adică”.
Chemat ca să rezolve, vecinul Nea Costică, cu degetul cel teafăr se scarpină la chică. Și râde dup-aceea, și spune: „Domnu’ Lică, caisul lu’ matale este, la o adică, ca un panou electric. Că cablu’ care merge în fund de curticică, s-a cam zdrelit aicea. Și treaba se complică. Un pom de se uscă nu-i bai, la o adică. Dar dacă vine p-ormă, duioasa ta bunică, cu un topor într-însul, devine floricică.”
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns