Archive for ‘Proza’

14/06/2013

Portbagajul Omului Bun

Parcul Herăstrău. Aranjament din pietre. Linişte şi temeincie. FOTO: Călin Hera

Parcul Herăstrău. Aranjament din pietre. Linişte şi temeincie. FOTO: Călin Hera

Lucra deja de câţiva ani în Italia şi, imediat ce şi-a permis, a adus-o pe maică-sa în vizită. Femeia (64 de ani)*, s-a bucurat, a umblat, a mâncat, a băut, a râs şi, cam pe când venise vremea să se întoarcă în România, a murit. Îi venise ceasul.

Ca s-o îngroape acolo, fiică-sa ar fi trebuit să facă rost de 7.000 de euro. Atât sunt taxele. Ca s-o aducă în ţară, în scicriu sigiliat, transport în maşină autorizată sau cu avionul, era nevoie de ceva mai mult: vreo 10.000 de euro. Bănet, nu glumă. Problemă imensă.

Fata, înspăimântată de aşa o situaţie,

read more »

27/02/2013

Duhul de ciocolată

Ciocolată pe pâine

Ciocolată pe pâine

Tare mi-era poftă să mănânc ceva dulce, aşa că am cotrobăit prin casă, doar-doar găsesc ceva. Cu chiu, cu vai, am dat peste un borcan de ciocolată. Destul de vechi, e drept. Mă cuprinsese un fel de teamă (dacă dau peste un miros greu, mucegai, mici vietăţi?), dar mi-era poftă. Aşa că l-am deschis. Dinăuntru a ieşit ceva ce mi-e greu să descriu, ca un abur care a luat o formă cu multe rotunjimi. Am auzit:

– Eu sunt Duhul de Ciocolată. Pentru că m-ai eliberat, ai dreptul să îţi pui trei dorinţe, pe care eu le voi îndeplini. Spune repede, nu ştiu cât rezist în libertate!

Primul meu gând a fost la un iPad cu Retină. N-am apucat să gândesc bine, că m-am trezit cu unul în faţă.

read more »

01/04/2012

De sezon. Păcăleala şi minciuna

Erau două fetiţe. Prietene bune. Pe una o chema Păcăleala, pe cealaltă Minciuna. Erau vesele, în general. Într-o zi, a venit la ele o altă fetiţă, să se joace. Avea o rochiţă albă, cu buburuze roşii pe ea.
– Ia uite, ai o buburuză pe frunte, o să ţi se urce pe nas!, i-a zis Păcăleala.
Fetiţa s-a speriat, şi-a dus mâna pe frunte, apoi a văzut că cele două noi prietene ale ei râd.
– Te-am păcălit/cu nasu’ prăjit!, a zis Păcăleala, râzând.
A râs şi ea.

S-au jucat cât era ziua de lungă, au râs, au alergat. Spre seară, s-au jucat cu mingea. La un moment dat, Minciuna a aruncat mingea cu putere. Mingea a izbit fereastra unei vecine. Era linişte pe strada lor şi zgomotul geamului spart s-a auzit până departe. Vecina a ieşit, furioasă.
– Cine a spart fereastra?, a întrebat ea, cu mâinile în şold.
Fetiţele erau speriate.
– Ea l-a spart, a spus Minciuna, arătând spre prietena cea nouă.
Vecina le-a certat pe toate trei.

Apoi, când au rămas singure, Păcăleala i-a zis Minciunii că a făcut un lucru foarte urât. A spus ceva neadevărat şi a dat vina pe altcineva.
– Dar şi tu ai spus un neadevăr când ai zis că fetiţa cea nouă are o buburuză pe frunte, a spus Minciuna.
– Da, dar am râs atunci. A râs şi fetiţa cu buburuze. Nu am făcut nimic rău, am ştiut toate trei că e o glumă, a răspuns Păcăleala.

Apoi, fetele s-au despărţit. Minciuna a rămas singură, pentru că nimeni nu mai voia să se joace cu ea. Uneori o strigau, cele două fete sau alţi copii, dar nimeni nu voia să fie prieten cu ea. Nici măcar nu voiau să recunoască faptul că s-ar cunoaşte.
Celelalte două fete au rămas prietene până în ziua de astăzi. Râdeau mereu, erau vesele. Am uitat să vă spun, pe fetiţa îmbrăcată în rochiţa cu buburuze o chema Gluma.

NOTĂ.
Am conceput această povestioară aseară, împreună cu fiica mea.

Am mai publicat-o o dată, în urmă cu ceva timp.

Etichete: , ,
24/08/2011

Cafeaua de dimineaţă

mare 054

Bucătar de gips hâd la Venus. Foto: Călin Hera (aug 2011)

Gimi, Puiu şi Bilă, îmbrăcaţi corect (dar cu vestoanele descheiate) îşi beau cafeaua. Încă nu s-au adunat clienţi pe terasă, e prea devreme. Cel mai supărat e Gimi.

read more »

19/07/2011

Jocuri live, în faţa blocului

Extraterestrul 239810022001.34jkldiu.99 fusese şef de promoţie la Academia de Extratereştri Perfecţi. Ştia tot despre tot. Putea să-şi ţină respiraţia timp de 59 de minute dacă-l scufundai cu capul într-un butoi cu bere rece la, să zicem, orele 14.00 într-o zi de iulie. Dar nu ştia să joace table. Învăţase bakgammon – nu l-ar fi bătut nici cel mai mare trişor din cartier, cu zarurile lui măsluite cu tot. Dar la table era altceva, pentru că în ecuaţia jocului intrau bretelele, chelia, burtica şi miştocăreala făcută de jucători şi de chibiţi.

read more »

07/02/2011

Mănânc păstrăv si plâng

Dacă ajungi la pârtia de la Azuga, dar nu cobori cu masina în parcare, la dreapta, ci tii drumul drept înainte, ajungi, după vreun kilometru si jumătate, la o păstrăvărie. Peisajul e încântător, mai ales dacă va fi nins ca în povesti. Pădurea care coboară de pe ambii versanti dă locului ceva maiestuos.

Dincolo de poarta păstrăvăriei sunt niste domni si o doamnă, plus un câine ciobănesc negru despre care afli (de pe o plăcută fixată pe poartă) că ar fi rău, dar care e blajin si foarte lenes. Apoi, o jumătate de duzină de bazine, dintre care doar unul nu e înghetat (presupunem că e iarnă, remember?). În apă se zbenguiesc vreo 130-140 de păstrăvi tineri. Unul dintre distinsii domni prinde opt bucăti într-o plasă aflată la capătul unei cozi înnădite.

Pestii se zbat, lenesi.
– Vreti să vi-i curăt?
– O, da, ar fi grozav!
– Costă câte doi lei pentru fiecare.
– Perfect.

Zece minute mai târziu, cu banii în mână (cam 6 lei pentru un păstrăv + 2 lei curătatul), s-ar putea să ajungi în încăperea în care domnul cu pricina efectuează operatiunea de curătare: spintecă burtile pestilor cu un briceag măricel, apoi, cu o miscare sigură, smulge măruntaiele si mai dă o dată cu arătătorul, apăsat, prin burta pestelui, de lângă coadă până la branhii. După care azvârle vietatea (sic!) într-o pungă de plastic.

Cele opt zbateri continuă în portbagaj, cine stie câtă vreme. Ca să nu le auzi, poti da radioul mai tare (se prinde Radio Europa FM). Câteva ore mai târziu, după ce au sfârâit pe grătar, păstrăvii proaspeti se lăfăie în farfurie, alături de bucăti potrivit de mari de cartofi natur, cu fire de verdeată, gata să fie stropiti de mujdei de usturoi si/sau (după caz) lămâie.

E?

25/01/2011

Pensia locotenentului Mitran

Avansat la gradul de maior cu ocazia pensionării premature, lt. Mitran se simte, în sufletul lui, tot locotenent. I-a spus lui odată cineva, un soldat neinstruit, că dacă nu esti personaj literar degeaba iei spăgi. Spaga trece, cartea rămâne. Nici pensia nu e bătută în cuie, oricât de specială ar fi. Ceea ce e nedrept. Păi, câti copii au venit la el în pluton, inocenti, visători, plăpânzi, si au plecat umflati în obraji, fumători, îmbuibati de bromură si, deci, bărbati adevărati, care stiu că viata e la fel ca oamenii, de rahat?

ESPLICATIE.

read more »

27/11/2010

Servesc patria. Cu amintiri

Sunteţi deja în Bacău, dar noaptea visaţi scene de la Ferma Gemenele. Îţi aminteşti faza cu sacul de seminţe de floarea soarelui.

read more »

07/11/2010

Servesc patria. Remiză

Afli că Sandu ţi-a trimis un joc electronic de şah. Un computer incredibil, care joacă şah pe nouă niveluri. Mutările sunt comunicate de intersecţia ledurilor care luminează, roşu. E fabulos, abia aştepţi să ajungi acasă, de revelion, să-l încerci.

Până atunci, te mulţumeşti să joci şah prin corespondenţă cu câţiva prieteni, aflaţi şi ei în armată care pe unde. Te mulţumeşti să joci în gând şi asta îţi dă un soi de superioritate faţă de camarazi.

Dar, deodată, îţi aminteşti de civilii de la fermă: oameni foarte simpli, rudimentari, aproape primitivi, murdari, care vorbesc tare, agramat. Nu dai doi bani găuriţi cu pistolul mitralieră pe ei. Şi, totuşi, doi dintre ei, doi din nouă!, joacă şah extraordinar! „Să-mi explice cineva ce înseamnă asta!”, aproape strigi.

24/10/2010

Servesc patria. Beat criţă la miezul nopţii

Noiembrie 1987. Plutonul 4, compania a III-a (batalionul nu-l mai stiu, poate mă ajută cineva, comandant era căpitanul Marin), U.M. 01184 (infanterie), Bacău

read more »

20/10/2010

Servesc patria. Căprioare călătoare

Azi-dimineaţă, când trebuia să vă treziţi (era 5:45), cineva a strigat: „Stinge, bă, lumina!”. Şi aşa aţi mai furat 20 de minute de somn dulce. Până a venit plutonierul, care s-a făcut foc şi v-a scos la câmp sărind peste micul dejun. Ce bou!

Descoperiţi schema cu uşuratul. La intervale de 15-20 de minute, „aveţi nevoie”. Staţi în lan, la poveşti, câte zece minute, tu, Dănuţ din Roman şi filosoful. Mitran se prinde, într-un târziu. „Mă, voi chiuliţi”. Vă dă o porţie specială, o grămadă de vreo trei tone. „Acum aveţi treabă. Când terminaţi de depănuşat, vă strâng mâna şi sunteţi liberi să plecaţi la fermă”, zice. Ameninţarea cu strânsul mâinii vă face să vă mişcaţi şi mai în dorul lelii.

Vezi o droaie de căprioare rămase fără ascunzişuri. Se pare că sunt, totuşi, destul de proaste. An de an lanurile cresc, apoi sunt făcute una cu pământul, iar ele tot aici se ascund, sezonier. Parcă ar fi căprioare călătoare. Vezi şi foarte mulţi greieri, printre grămezile de porumb. Probabil că vor să recupereze – au uitat iar să adune câte o boabă, cât de mică.

Eraţi în remorcă, treceaţi pe lângă ferma Nuştiucare. Locotenentul Mitran îl cheamă la el pe giuleştean. „Cioară, mergi de adă un sac de seminţe!”. „De unde?”, a întrebat el. „Orientează-te”, şi i-a făcut cu ochiul. Rapidistului nu i-a trebuit mult şi s-a întors la tractor cu un sac în spate. „Bine, mă, cioară, numai atât ai adus?”, i-a zis Mitran după ce ăla s-a spetit şi a urcat sacul în remorcă. Apoi, molfăind seminţe (floarea soarelui): „Ia mergi tu pe jos, soldat puturos!”.

17/10/2010

Servesc patria. Planton 2 sau moartea?

E senin şi se vede Carul Mare. Şi luna, ca o mămăligă începută. Eşti planton, poate ultima oară la Ferma Gemenele. Robert, care e de serviciu la bucătărie, îţi aduce o cană cu ceai fierbinte. Prea fierbinte. Te ustură limba şi cerul gurii. Dar asta te păstrează treaz. Lucru bun, câtă vreme lt. Mitran s-a pus pe făcut controale.

Dănuţ, care a fost planton 2 azi-noapte, a dormit dus. L-a prins Mitran: „Faci planton 2 până plecăm de aici!”, l-a pedepsit. Giuleşteanul îl ia la mişto: „Ce preferi, planton 2 sau moartea?”. „Moartea”, răspunde Dănuţ, palid.

Noroc că azi a venit un colonel, nervos nevoie mare (ţi-a aruncat căciula cât colo – „Ce-i asta, soldat?”) şi v-a zis că peste două zile plecaţi la Bacău. E al nu ştii câtelea zvon, de data asta lansat de un înstelat mare. Chiar dacă vom pleca peste două zile, Dănuţ tot are ghinion: azi prinde cel mai lung planton 2 din lume, cel de la schimbarea orei! (Acum se chinuie să adoarmă.)

15/10/2010

Servesc patria în fiecare duminică

I pak dau vouă de stire că, asa cum sâmbăta e zi de poezie pe acest blog, duminica va fi zi de „Servesc patria”. Cel putin asta îmi propun.

Pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, iată secretul, în două-trei cuvinte: am efectuat stagiul militar (cum se spunea) timp de 9 luni, în perioada 1986-1987, la Bacău (U.M. 01184), cu o repriză consistentă (aproape o lună si jumătate) la munci agricole în Insula Mare a Brăilei. A fost o experientă terifiantă, de-a lungul căreia am aflat că oamenii nu sunt neapărat buni. A fost puscăria mea.

Asa cum se vorbeste despre rezistenta prin cultură (subiect la modă mai ales după vizita Hertei Muller în România), pot spune că eu am rezistat, de-a lungul celor nouă luni, prin scris. Am scris scrisori zilnic. Pe cele trimise acasă, ai mei le-au păstrat. M-am trezit, astfel, în fata unor documente care, sper, mă vor ajuta să redau mare parte din cele ce le-am trăit atunci.

Episoadele publicate până acum, pe care le găsiti aici, precum si cele care vor urma (nădăjduiesc), sunt transcrieri ale principalelor momente evocate în scrisorile respective. După ce voi termina „transcrierea”, voi încerca să rescriu, să pun cap la cap toată marfa, să creionez personaje. Dacă mă va ajuta Dumnezeu, voi duce până la capăt toată această întreprindere sub ochii vostri.

Am zis să vă zic.

13/10/2010

Servesc patria. Experimental

Azi aţi intrat într-un lan experimental. E interesant să depănușezi pe rânduri, oarecum liber, fără să stai călare pe o grămadă de știuleți, cu ochii plutonierului ațintiți pe tine.

read more »

10/10/2010

Servesc patria. Pe sub paturi

Căpitanul s-a îmbătat iar (Legendă: căpitanul ăla adus disciplinar la noi după ce a bătut plantoanele la Ferma Filipoiu). I-a pus pe veselari (Legendă: soldații care fac de serviciu la bucătărie; spală vesela) să facă lună sub chiuvete, la colțurile sobei și în alte locuri mai greu accesibile.

read more »

06/10/2010

Prima lecţie de schi

În vârful dâmbului aflat lângă tereasa cabanei, băieţelul pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiti, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Fara, salvamontistul, i-a prins schiurile, unele roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat.

Fara mai explică o dată care e poziţia corectă: cât de îndoiţi să fie genunchii, cum să ţină beţele în mâini, uşor înclinate, cu pumnii strânşi în faţă, cât de apropiate să fie vârfurile schiurilor. Controlează că totul e aşa cum trebuie, apoi zice: „Gata!”.

Băieţelul împinge uşor beţele în zăpadă şi începe să alunece. Un metru, doi, trei. Uimit de minunea care i se întâmplă şi înspăimântat, deopotrivă, uită tot ce a învăţat la teorie şi cade. Încearcă să se ridice, sprijinit în pumni, dar schiurile blocate sub el îl împiedică. Nu-şi poate mişca picioarele, decât foarte puţin.

Când, în sfârşit, reuşeşte să clintească piciorul drept, schiurile o iau la vale, unul într-o parte, unul în alta. Cade din nou, pe spate, chinuit. Din zăpadă, priveşte rugător spre taică-său, care s-a oprit undeva între dâmb şi terasă. „Lăsaţi-l să se descurce singur, aşa cum l-am învăţat!”, îndeamnă Fara, apoi soarbe din cana cu vin fiert. Tatăl rămâne cu picioarele înfipte în zăpadă. Ştie.

Copilul începe să lăcrimeze, tot privind spre tată. L-ar striga să-i spună că nu-i place la schi, că a făcut această excursie doar ca să nu-l supere pe el, că ar fi vrut, de o mie de ori, să fie acasă, să- şi imagineze lupte cu indienii, să citească „Poveşti nemuritoare” şi să mănânce cremă de zahăr ars. Iar dacă l-ar striga, ştie că tata ar veni. 

Au trecut deja aproape zece minute de când băieţelul e prăvălit în zăpada, undeva, spre mijlocul dâmbului. Are zăpadă în mâneci, i-au curs mucii (imediat după lacrimi), dar a reuşit să-şi aducă schiurile unul lângă altul, perpendicular pe linia pantei. Îşi amintise.

Când a reuşit să se ridice, a uitat de frig. Următoarea căzătură, cea de la baza dâmbului, a fost din cauză că-i tremurau picioarele. S-a ridicat destul de repede (şi de corect). Abia atunci a venit tatăl lui (peste care ninsese) la el. L-a luat în braţe, i-a şters nasul, i-a scuturat mânecile.

Copilul nu şi-a dat seama atunci, dar, după foarte mulţi ani, când îşi aminteşte la detaliu întâmplarea, o are în faţa ochilor, ca pe un film vechi, ştie că tatăl lui avea lacrimi în ochi.

01/10/2010

Servesc patria. Ajutat de Ana Blandiana

Text de Ana Blandiana, scris la rubrica Atlas în România literară (cred, dar nu sunt sigur) în toamna anului 1986

Text de Ana Blandiana, scris la rubrica Atlas în România literară (cred, dar nu sunt sigur) în toamna anului 1986

Dragii mei,

Am ajuns cu bine la 01184 (dar cred că nu trebuia să scriu indicativul, parcă ziceau că e secret). Deja suntem la oraş, deci pretenţiile sunt mai mari. (Da, e şi mai frig.) Aşadar, am nevoie de încă o pereche de ciorapi de lână (hai, să fie două!), o pereche de mănuşi de lâna, preferabil verzi, un piaptăn, o cămaşa de corp, sacul de dormit şi sacul sacului de dormit.

Oricum, valiza e plină, nu ştiu unde o să le pun pe toate câte sunt, mai ales că ni s-a zis să eliminăm tot ce e „în plus”. Rugaţi-o pe Ela să bată la maşină proza aia, că vreau s-o trimit undeva. Mai vreau şi două paste de pix; cele trimise deja, care erau foarte bune,  s-au terminat. Fise pentru telefon mai am.

Tată, dacă poţi, cumpără, te rog, cărţile lui Mircea Eliade despre care vorbeam la telefon. Adaug pe listă romanul lui Radu Ciobanu, „Casa fericiţilor” (Editura Militară, 288 pagini, 16 lei). Păstrez o frumoasă amintire celorlate cărţi ale lui.

Vă trimit un articol în care Ana Blandiana acuză „pasivitatea etern salvatoare”.

26/09/2010

Servesc patria. Cu damigeana

Surpriză. Unchiu-tău, care e cam imprevizibil (de felul lui), ajunge la fermă într-o dimineaţă cu vânt. Foarte de dimineaţă. Remarcabil e faptul că bidonul de cinci litri pe care ţi-l aduce e plin ochi cu palincă. E drept, bidonul de trei litri pare mai aerisit. Le piteşti pe amândouă sub pat, între valize. Unchiu-tău pleacă destul de repede (îl aştepta un tractor, cel care-l adusese), nu înainte de a te pupa zgomotos. „La mulţi ani, nepoate!”, zice şi o întinde.

Când vă întoarceţi de la câmp aveţi un amestec de voie bună şi tristeţe. Se numeşte nostalgie, o nostalgie incipientă: mâine plecaţi la unitate. S-au terminat muncile. Nu-i vorbă, câmpul pare la fel de plin de porumb (lăsat în urmă de combine) ca la sosire. E doar mai ruginie culoarea lanurilor şi voi doar ceva mai, cum se zice?, căliţi. Ţi-e dor de un duş temeinic.

Deşi unchiu-tău strânsese dopurile bine şi palinca adusă era marfă a-ntâia, în dormitor a apucat să se aşeze un miros aparte. Mişu, care fusese de serviciu pe dormitor îţi face cu ochiul. Plutonierul venit să verifice naiba ştie ce îţi face şi el cu ochiul. Ofiţerii primesc „consemn” (nu ştiu cum) şi se adună „să facă bilanţul” în cameră la Mitran – la care ajunsese deja bidonul de trei litri.

Mai modeşti, tu şi colegii de pluton, ieşiţi în curte, lângă jgheaburi. De data asta faceţi alt fel de spălături. Cei cinci litri de palincă ajung până dincolo de miezul nopţii. Ajung la toată lumea. Stelele desenează figuri mişcătoare pe cer. E ca la cutremur, într-un fel. Nu ştii cum se face, dar vă dezmeticiţi abia în tren, undeva către Adjud. Locotenentul Mitran ar vrea, toată dimineaţa, să vă zică ceva, să vă dea un ordin, dar nu poate. Asta îl chinuie. Nu ţine la băutură, îţi şopteşte cineva, dar parcă te zgâlţie şoapta lui mai tare ca trenul. Nici tu nu ţii.

NOTĂ.
Găsiţi aici ceea ce am scris până acum la capitolul „Servesc patria”. Poate că e bine să vă facaţi timp să citiţi/recitiţi, că am de gând să merg înainte cu proiectul ăsta 😉

14/08/2010

Febră (r)

Toate-s vorbe, vorbe, vorbe, dar creeaza atmosfera, i s-a intamplat lui Oliviu, parca era in transa, avea febra mare, s-a dus la Anda, prietena lui, unde mergi, ba, nu vezi ca e camin de fete, face portarul pe smecherul, ce naiba, doar il stie, e de-al casei, tovarasu’, unde te trezesti, e clar, are control, o ia pe Anda, merg amandoi in Regie, la familisti, la Cristina, o verisoara a Andei, sigur, intrati, voi dormiti intr-un pat, noi in celalalt, trebuie sa ai grija de el, uite ce febra are, se simte de aici,

zâmbesc, verisoara si barbatu-sau, treaba lor, ce bine e noaptea cu Anda in brate, parca si febra a mai trecut, Oliviu doarme butuc, dimineata pleaca impreuna cu barbatul verisoarei pana la facultate, el ii zice sa mearga la medic, se pot intampla tampenii din lucruri pe care nu le bagi in seama, bine, zice Oliviu, se despart, si ce sa-i faca aia la dispensar, are putina febra, mare smecherie, o sa stea in pat, ceai fierbinte indulcit cu miere, o aspirina, se simte mai bine numai cand se gandeste la asta si la Anda, profesorul de Rezistenta zice sigur, mergi la camin, multumesc,

usa e inchisa, unde naiba o fi pus cheia, poate a pierdut-o, totul incepe sa se invarteasca, unde sa mearga, ajunge la caminul de familisti, cioc-cioc, deschide Cristina, verisoara, se vede ca dormea, si-a tras pe ea un halat, in casa e cald, resoul e in priza, patul celalalt, patul lor, e inca desfacut, culca-te, Oliviu se dezbraca, totul e plutire, ea a adormit deja, intoarsa pe partea cealalta, cu spatele la el, totul e fierbinte, totul e febra, pleoape grele, uite halatul pe scaun, ce naiba, doar nu s-a culcat goala, deh, oricum, sunt ca si verisori, Oliviu se baga in pat, asternutul arde, dar tot ce conteaza e ca nu mai trebuie sa faca nimic decat sa stea intins, parca ar fi intr-o barca, totul se leagana,

a vazut odata la Teleenciclopedia doi pui de leopard ca niste pisoi, era un televizor alb-negru, a veni mama-leopard, i-a luat in gura, cu tandrete, cum oare nu i-a sfarmat, nu stie de ce i-a venit acum aceasta amintire, are lucrare la mate, la liceu, acum parcă e pe un deal verde, bate vantul, ii smulge foile, nu le poate aduna, foile scrise se invartesc in jurul lui, rezolvase, e vechiul vis care il chinuie din cand in cand, e intr-un carusel de la balciul din Polovragi, manastirea Bistrita, manastirea Horezu, alba ca un cearceaf, fosneste cearceaful, Cristina zambeste în somn, a visat ceva placut, Oliviu e intre somn si nesomn, si-a mai revenit putin, ar pleca la facultate,

nu si-a imaginat ca verişoara are sanii atat de frumosi, ups!, aerul e fierbinte, desi e atat de cald el tremura,
Anda ii spunea ca azi-noapte a scos resoul din priza, nu mai aveam nevoie de el pentru ca ardeai tu, Oliviu, l-a sărutat, daca te imbolnavesti tu vreau sa fiu si eu bolnava, esti nebuna, daca ma imbolnavesc eu tu trebuie sa fii sanatoasa, sa ma faci bine,

nu-si mai imagineaza viata fara ea, s-au cuplat acum doua veri, la mare, crezuse ca e doar o gagica misto dar avea si creier, citise carti care-i placusera si lui, nici nu si-au dat seama cum s-a facut dimineata, au stiut amandoi ca vor fi impreuna si nu se vor mai desparti niciodata, ce cuvant ametitor, niciodata, ce noroc au avut unul cu celalalt, la inceput nimeni n-a vazut cu ochi buni legatura lor, tot orasul vorbea,

cine stie ce poveste au Cristina si barbatu-sau, s-au casatorit in urma cu un an, niciodata n-a privit-o atent, nici macar acum, cand i-a alunecat un picior din pat, ia uite cum sta, gata sa se pravaleasca, pe marginea patului, isi aminteste de un coleg din armata, tipul vorbea in somn, veneau toti sa-l asculte, vorbea coerent, intr-o noapte a cazut din pat, dormea la cucurigu, in sacul de dormit, nu si-a putut misca nici macar o mana, sa dea din aripi, s-a auzit o bufnitura, s-au adunat cu totii in jurul lui, privea tamp de jos in sus, nu-si dadea seama ce i se intamplase, avea ochii mari si intrebatori, parca a deschis ochii verisoara Andei, ba nu, i s-a parut, trebuie sa o inveleasca, se ridica, parca ar fi cocotat pe picioroange, simte furnicaturi pe frunte, sub tample, pune mana pe un colt de patura,

era odata internat, niste analize, i-au luat sange, se albise la fata, of, barbatii, a facut asistenta, era barbat, ce naiba, s-a dus in salon drept, fara sa se clatine, s-a apropiat de fereastra, aerul era proaspat, rece, de dimineata, se vedea cartierul Chizid, se vedea padurea, iar in dreapta acoperisul Castelului, era la etajul 6, cineva a strigat de jos, a vrut sa vada cine dar n-a mai apucat, a auzit doar un vuiet, a urmat o senzatie ciudata, foarte placuta, altfel, s-a trezit pe jos, il dureau capul si omoplatii, nu si-a dat seama unde se afla, a vazut intai linoleumul albastru, peretii albi, a urcat in pat, ii vine o comparatie idioata, dar parca nici pe varful Carja n-a urcat atat de greu, e bine acum,

vede patul celalalt, nu e nimeni in el, vede o patura pe jos, intinde mana, o ridica si se inveleste, da sa se intoarca dar simte ceva sub cap, e o mana moale, indoita din cot, cu degete lungi, a vazut odata o colonie de pinguini, tot la televizor si tot alb-negru, desigur, era noapte, noapte polara, un tip ii lumina cu o lanterna, stateau, asa, stransi unul in altul,

si ei, in armata, la poligon, la tragerea de noapte, tot asa, claie peste gramada, parca ar fi fost intr-un meci de rugby, cel mai bine era de cel din mijoc, trasoarele taiau intunericul insurubandu-se, atunci a vazut o stea cazatoare, i-a arata-o unul mai de la margine, altul a spus ca e trasor, trage compania a 5-a, plutonierul Luca, aia trag aiurea, s-au impartit atunci in doua tabere, cei care au spus ca e stea cazatoare erau mai putini si au inceput sa dardaie de frig, pana la urma au cazut de acord ca era trasor si s-au ingramadit iar, era bine, apoi le-a venit randul sa mearga pe aliniament, locotenentul Mitran urla la ei,

ba nu, nu e Mitran, e sotul Cristinei, venise in camin impreuna cu un coleg, sa-i dea un curs, ii da cursul, aproape il loveste cu el, ala pleaca mut, sotul Cristinei vorbeste tare, pare nervos, arunca haina pe scaun, Cristina are apa pe fata, cere un prosop, barbatu-sau i-l intinde, ba nu, ii trage o palma, ecoul il loveste si pe Oliviu in urechi, Cristina e îmbrâncită, cade pe scaun, trosneşte ceva, a căzut pe pe haina lui Oliviu, pe buzunarul in care isi tine stiloul, are degetele albastre,

ii striga tarfo, Oliviu se freaca la ochi cum a auzit ca trebuie sa faci ca sa scapi de un vis urat, sa te trezesti, s-ar ciupi, imbraca-te, lui i-a strigat, ce te holbezi asa, cara-te, cu el vorbeste, sunt doar ei in camera, ce s-a intamplat, ce problema ai, hai, pleaca, te rog, zice si Cristina, stins, o fi murit taica-sau, era bolnav, porcule, el e porcul, ce vrei sa spui, ce ai, nu inteleg, n-aveti un algocalmin, ma doare capul, vezi langa oglinda, deasupra chiuvetei, zice ea, tu sa taci, urla barbatu-sau si o plezneste iar, ea tace,

Oliviu gaseste pastila, o inghite si bea apa de la robinet, cu mana facuta caus, curvarule, ai zis ca te duci la medic, nevasta-mea-i medicul, porcule, nu stiu ce ma opreste sa-ti turtesc mutra asta prefacuta, eu stiu, se gandeste Oliviu, esti mai mic decat mine, abia imi ajungi pana la umar, si tu, tarfo, ce ti-a trebuit, cine stie de cand, prost sunt eu si proasta de verisoara-ta, pot baga divort, nenorocito, am si martor, cara-te, ma, hai, valea, pana nu te pocnesc, sunt un domn, unul fraier, boule, ca o iubesc pe vaca asta proasta,

hai, ma, ce te-a apucat, nu inteleg, ce naiba, e ca si cum am fi frati, lasa, ba, vrajeala, aseara am inteles, erai cu gagica-ta, la inceput si noi, pe unde puteam, dar sa te intorci in pat la nevasta-mea, nu-mi vine sa cred, sterge-o in clipa asta ca nu stiu ce fac, are un cutit lung pe masa, stai putin, cum poti sa-ti imaginezi asa ceva, porcule, hai, ma, nu inteleg de ce esti asa nervos, crezi ca n-are de ce, intervine ea si parca-l loveste cu ceva in cap, sunt nebuni amandoi, Oliviu isi ia haina de pe scaun si iese, o lasa plangand,

barbatu-sau statea infipt in mijlocul camerei, avea ceva comic in atitudine, ar fi putut sa-i cada un bec in cap, bine ca nu au pus si abajur, lui Oliviu ii rasuna in urechi cuvantul porcule si palmele de pe obrajii Cristinei, franturi de propozitii scurte, strigate, capul inca ii vajaie, are tamplele amortite, ii rasuna acel crezi ca n-are de ce, trebuie sa mearga la Anda, ii e dor de ea, afara a inceput sa fulguiasca, e placut, parca nici capul nu-l mai doare asa tare, e doar o amorteală si sunt furnicaturile din tample, parca ar fi intr-un pahar cu sifon, unde mi-o fi stiloul, se intreaba Oliviu.

NOTĂ. Text republicat. Prima oară a văzut lumina blogului în data de 9 aprilie 2009.