Bucătar de gips hâd la Venus. Foto: Călin Hera (aug 2011)
Gimi, Puiu şi Bilă, îmbrăcaţi corect (dar cu vestoanele descheiate) îşi beau cafeaua. Încă nu s-au adunat clienţi pe terasă, e prea devreme. Cel mai supărat e Gimi.
– M-am săturat de Venus şi de Jupiter şi de Cap Aurora.
– Şi de Neptun, completează Puiu.
– Şi de Olimp, zice şi Bilă.
– Olimpu’ nici nu se pune, e prăpăd, atrage atenţia Puiu.
– Bă, n-am văzut aşa ceva, numa’ sărăntoci, calicii dracu’, continuă Gimi.
Terasa deservită de cei trei e plasată strategic, pe nisip. Locul e frumos. Mai precis, era. Ţi-l imaginezi cum ar fi. Cea mai spectaculoasă revoluţie înregistrată în ultimele două decenii a fost înlocuirea scaunelor din fontă, vopsite în alb, cu scaune din plastic, verzi şi roşii.
Cam de atunci sunt şi feţele de masă. Şi piticul-bucătar de la intrare, care şi-a pierdut un braţ şi toată bruma de farmec pe care, poate, o avea cândva. Gipsul s-a uzat, culorile s-au estompat, zâmbetul ademenitor s-a transformat în rânjet. De ce ar lăsa amărâţii un bacşiş?
– Gata, de la anu’ mă duc la baştani, la Mamaia, proclamă Gimi, care scuipă spre ceaşca de cafea (dar nimereşte alături).
– De ce scuipi, bă?, se ridică Bilă, amenințător. Scuipatul lui Gimi l-a nimerit fix acolo unde se îmbină cracii nădragilor negri.
– Lasă-l, mă, că n-a vrut, îl calmează Puiu.
De terasă se apropie o femeie în rochie albă, cu pielea albă, cu un cearceaf alb într-o sacoşă de plajă.
– Băieţi, vreau şi eu o cafea neagră şi-o cola, le zice, zâmbind.
– Ce vrea şi desculţa asta?, se enervează Gimi către ceilalți, apoi îi zice femeii: Numa’ expreso. Dacă vrei, lung.
Femeia are nişte şlapi albi într-o mână, nisip pe glezne şi figura omului mulțumit, de parcă ar fi fost să vadă răsăritul și acum vrea să-și împărtășească bucuria cu ziua care tocmai a început.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 