Călătorului îi şade bine cu drumul. Căci, uneori, drumul îşi alege oamenii. Îi educă, îi îmbolnăveşte de călătorită. Unii nu se vindecă, alţii duc dorul. Poate că omul s-a născut nomad. Poate că de aceea sunt cutremure, incendii, inundaţii, poate că de aceea oamenii se întâlnesc şi se adună şi te miri din ce pricini: ca să treacă dealul, să se mute în alt sat, să împrospăteze sângele. Cred că nu există cale mai bună de a afla decât călătoritul. Ferice e acela care umblă.
Drum de piatră la Vulcanii Noroioşi. Foto: Calin Hera
Am aşteptat vreo douăzeci de ani să ajung la Vulcanii Noroioşi. Aşa s-a întâmplat, pur şi simplu: a trecut timpul. Drumul până acolo, deşi a aşteptat atât amar de vreme ca să mi se aştearnă, a fost ceva special. Această fotografie îmi spune multe. Trecerea spre Miercurea fără cuvinte e simplă, firească.
P.S. Am văzut că acolo e vorba despre Oktoberfest. Da, la Vulcani, pe zi de vară, o bere rece merge unsă. Şi, da, trebuie să vă vorbesc despre Oktoberfestul meu.
Curcubeu peste Keepmoat Stadium, fotografiat în august 2009. Getty via Daily Mail
Am găsit această minune parcă pusă cu mâna* acum vreo două zile, căutând capătul curcubeului. Cred că aveţi şi voi colecţii de curcubee, aşa că vă invit să le aduceţi aici, să facem o colecţie pe cinste. Voi mai adăuga şi vreo două de-ale mele. Ridicaţi mănuşa?
*Îmi vine în minte curcubeul lui Bush, de la Bucureşti.
Cascada Stâna de Râu, din Munţii Retezat. Foto: Remus Suciu
Astăzi vă recomand blogul lui Remus Suciu (recidivez). Îmi plac teribil fotografiile lui, iar cele de acum, de la cascada Stâna de Râu (Munţii Retezat) sunt atât de spumoase! Recomand.
P.S. Fain ar fi să răsfoiţi bine.
Vă scriu, dragii mei, ca să vă trimit pe blogul lui Adi Dobre. E, din câte m-am prins eu, singurul jurnalist român plecat la mondialele de rugby (în Noua Zeelandă). Şi, în afară de corespondenţele pentru Evenimentul zilei, scrie pe blog. Impresii. E autentic şi e talentat. Recomand!
Era măricel, făcuse deja primii paşi (mergea binişor), vorbea de timpuriu, alcătuia propoziţii, ştia, în orice caz, să ceară mâncare, apă, să spună că-i place un lucru sau că nu-i place altul, în fine, era un băieţel dezvoltat normal, cu o copilărie fericită, care râdea frumos, cu gropiţe în obrăjori (avea un râs molipsitor) şi, totuşi, uneori, fruntea i se încrunta, ochii i se umpleau de lacrimi, vocea i se gâtuia, dar tot nu reuşea să-l strige pe taică-său, pur şi simplu nu putea pronunţa dintr-o suflare „Soţul mamei copilului!”.
Vorbeam zilele trecute despre capătul curcubeului. Ei bine, dacă mie mi-a fost prea lene atunci să bat drumul până la capătul curcubeului, au fost alţii care n-au avut de făcut decât să se afle în maşina potrivită, pe şoseaua potrivită, la momentul potrivit. Şi cu aparatul de fotografiat potrivit la ei (poveştile sunt aici şi aici).
Daily Mail a preluat fotografiile, iar eu vi le-am adus aici.
Carne sfârâind pe grătar - o imagine la care se cam visează în România. Foto: Calin Hera
Atunci când ţi-e foame, pur şi simplu nu poţi trece pe lângă o covrigărie fără să te opreşti. Atunci când eşti sătul, ajunge să te deranjeze până şi mirosul altădată apetisant al unei fripturi stropită bine cu usturoi. Deci? Deci totul e relativ.
Uneori, Ilarion îl ascultă pe dl Lică cu gura căscată, uită de el, de-i strigă nevastă-sa: „Unde umbli, zevzecule?”. Acum i-ar plăcea să-l strige femeia, dar se află în perioada mută. Ce-i drept, i-ar plăcea şi nişte covrigi cu susan, că de friptură nu-i cazul.
Balcon al unui hotel din Melk, Austria. Foto: Calin Hera (2009)
Îmi place să cred că oamenii sunt, fundamental, buni. Dacă nu e aşa, îmi place să cred că unii oameni sunt, totuşi, fundamental, buni. Cunosc destui care-s aşa, ştiu şi că generalizarea e dovadă de naivitate. Atunci când am de a face cu oameni care par a nu fi, fundamental, buni, nu sunt în stare să întorc şi celălalt obraz.
Sunt în stare, totuşi, să vă arăt fotografia unui colţ de lume plăcut (fotografia de mai sus, pe care i-o propun şi lui Costin, pentru că văd viaţă în ea).
Oraşul văzut de nu prea sus. Foto: Calin Hera (sep 2011)
De la biroul său aflat la ultimul etaj al unei clădiri năltuţe, inginerul Popescu priveşte acoperişurile caselor din jur. Câteva roşii, noi, de-ţi vine să pui frişcă pe ele. Cele mai multe sunt însă din tablă ruginită. Nu e un cartier mărginaş, dar blocurile de birouri răsărite fără vreo noimă anume par a strivi căsuţele vechi, tot mai înghesuite (acum de sus în jos). Inginerul Popescu soarbe din ceaşca cu ceai de măcieşe. Am o abordare prea descriptivă, îşi zice, apoi se întoarce la vraful de laptopuri de pe birou.
Floare de ficus (aşa cred). Foto: Calin Hera (2009)
Am văzut că-s flori la Miercurea fără cuvinte, aşa că mi-am amintit o după-amiază plăcută pe Insula Corfu (2009).
UPDATE. Floarea respectiva nu este a unui ficus. Planta care face aceste flori se numeste Magnolia Grandiflora si este singura magnolie sempervirens (mereu verde). Cel putin asa mi-a spus Dorin, de la edengarden, lucru pentru care-i multumesc..
Stimaţi participanţi la concursul de proză arhiscurtă Codul Bunelor Mamifere (CBM), iată mai jos tema primei etape:
Art. 414 Prezumţia de paternitate
(1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
(2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Deadline: 25 sept 2011, 12.00. Baftă!
OBSERVAŢIE. Am decis ca jurizarea PA-urilor să se facă, totuşi, exterior. În Pahico. Detalii, aici. Sper să fie OK pentru toată lumea.
Trecerea de la titlu la conţinut se face simplu, natural, firesc. Căci despre asta va fi noul concurs de proză arhiscurtă. Pe arhiscurt: voi propune, la începutul fiecărei etape, câte un articol din Noul Cod Civil şi vă voi ruga să imaginaţi poveşti pornind de la textele cu pricina. Desigur, voi alege texte cu încărcătură filosofică de-a dreptul, texte care se pretează. NCC e doldora ;).
Vom împuşca astfel mai mulţi iepuri (nicio legătură cu mamiferele din titlu!): ne distrăm şi învăţăm lucruri noi :D. Eu zic că va fi fain, va fi un adevărat joc online creativ (pentru oameni cu carte).
Jocul e simplu, e deschis oricui are carte şi care vrea să aibă parte de felurite satisfacţii, mergând de la gâdilarea orgoliului şi câte un „prietene, m-ai dat gata, n-am mai citit de mult ceva atât de fain!”, până la urcarea pe Pagina de Onoare, premii palpabile sau de suflet, intrarea în istoria literară şamd. În fine, e vorba şi de mult fan, după cum nimerit ziceau strămoşii noştri, dacii.
Pe scurt, se dă o temă (incitantă) şi se cere un text (sau mai multe) de aproximativ 500 de semne (în jur de 90 de cuvinte). I-am zis acestui gen de texte literare Proză Arhiscurtă (PA).
Următorul concurs va debuta foarte curând. Precedentele pot fi găsite imdiat sub blogroll (coloana dreapta jos).
pornisem spre Insula Thule să evadăm
din rutină să ne întoarcem mai aprigi mai
frumoşi aveam Cârmaci Căpitan Bucătar Mus
marinari destoinici (aveam) şi o goeletă
suplă era anotimpul potrivit
dar ceva lipsea habar nu aveam ce anume
(nici azi nu ştim)
în butoaie romul e deja pe sfârşite afară
ţărmul concret iată-l luminat dimineaţa
de soarele stropit de valuri ziua de
scânteierile peştilor aduşi de bărci seara
de ochii fetelor
vezi bine pornisem noi dar uitasem să ridicăm ancorele
(poate asta era)
Ştiţi care e legătura dintre Caragiale şi Divertis? Ambele entităţi au avut abilitatea de a consemna, de a simţi ştirea (dacă-mi permiteţi termenul jurnalistic). Văzând peripetiile verbale ale lui Arthur, care a pus pe hartă Ceptura de Sus şi/sau de Jos, judeţul Prahova, am gândit că e ceva divertisian. Dacă e aşa, e lucrătură fină. Dacă e pe bune, e cu atât mai fină lucrătura: avem de a face cu un delicios filon de umor din întâmplare. Una peste alta, am râs. Ceea ce vă doresc şi vouă.
NOTĂ. Io am aflat despre de la Dobro, via Radio Guerilla.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 