Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Vedere din București. Inscripția despre Magicianul negru-alb în profunzime, acoperită acum de afișe. Foto cu telefonul: Călin Hera
Magicianul negru-alb în profunzime rămâne un mister de care eu mă declar învins (deocamdată!). Postam în urmă cu mai bine de trei săptămâni o fotografie din seria Vedere din București reprezentând ”un incitant text scris pe zid, la baza unei clădiri de la intersecţia Căii Moşilor cu Bulevardul Pache Protopopescu”.
Vedere din București. De casa care i-a aparținut lui Take Ionescu a fost lipit un bloc. Foto cu telefonul: Călin Hera
Pe vremuri, atunci când îți dădeai întâlnire cu cineva numeai locul după crâșma cea mai apropiată (ceasul de la Universitate era o excepție). Azi, te referi la Mecuri. Așadar, ca să ajungi la fosta casă a lui Take Ionescu, trebuie să treci ușor printre KFC și Mecul din Romană. Strada Take Ionescu 25.
Până la cutremurul din 1977, era strada dintre blocurile Leonida și Casata, construite în anii 30. Lipită de blocul construit pe ruinele Casatei, se află încă în picioare, netulburată de seismul teribil din urmă cu 37 de ani, casa lui Take Ionescu.
Mesajul de Paşte al lui Cristian Ştefănescu. Sursa: Facebook
Unul dintre cele mai faine mesaje de Paşte ale prietenilor mei de pe Facebook a fost postat sâmbătă de Cristian Ştefănescu.
Vedere din Bucureşti. La mall. Foto cu telefonul: Călin Hera (mfc)
Vedere din Bucureşti. Cri, cri, primăvară gri. Foto: Călin Hera (cu telefonul)
Adusă de pe pagina de Facebook într-o zi mohorâtă de primăvară.
O cameră. Sursa: amenajări-interioare-expert.ro
În primul an aproape că n-a scos niciun cuvânt în apartament, să nu tulbure liniştea. A vorbit mai mult în gând în cel de-al doilea an de la plecarea Fostei. Al treilea an l-a prins cu chef de vorbă, dar tot nu-i venea să dernjeze liniştea din casă. Aşa au început lungile discuţii cu Ilarion, cuvintele pline de înţelepciune adresate vecinilor şi creionarea imaginii unui domn Lică cu scaun la cap.
Afişul Festivalului Filmului European ediţia 2015
În Franţa, am auzit recent, din cauza constrângerilor bugetare, industria festivalurilor va avea de suferit în acest an. Se pun la cale greve, se scriu prohoduri. Este o veste care nu are a bucura pe nimeni, în afară doar de vreun contabil din ministerul lor de finanţe. Deşi, se ştie, un festival făcut deştept nu înseamnă doar celtuieli, ci şi venituri frumuşele, directe şi indirecte, plus bucurarea contribuabilului. Ceea ce nu-i de colo.
Valentin Leahu şi Mircea Diaconu în secvenţa de la min. 10 a filmului „Dragoste pierdută” (2008). Sursa: captură YouTube
În această dimineaţă, deschizând eu ca tot omul pagina-mi de Facebook, mă trezesc întâmpinat de un mesaj de la un vechi coleg de redacţie – o redacţie frumoasă, care nu mai există de mulţi ani decât în amintiri.
Evenimentele se derulează cu repeziciune. Cu cât sunt mai importante, cu atât nerăbdarea lor e mai mare. Pentru că evenimentele cu adevărat importante au viaţă proprie. Au sentimente, dorinţe şi nerăbdări. Subjugă. Cer totul, oferind totul. E ca o poveste de dragoste cu totul specială. Aşa definesc eu evenimentul numit Festivalul George Enescu.
Ardei iute tocat „Ştefan cel tare”. Sursa: Facebook
Uneori, Facebook bate filmul. Într-o discuție despre granița tot mai subțire dintre real și virtual, cineva spunea foarte hotărât că online-ul, cu rețelele sociale cu tot, face parte din viața reală, să nu ne mai amăgim că n-ar fi așa. Deci, a nu se eluda.
Prin urmare, mă dau și eu pe Facebook, atunci când am răgaz. Azi m-a amuzat o etichetă, cea cu care deschid această postare, alaltăieri mi-au sărit în ochi, iar apoi pe pagină şi, iată, aici, patru poveşti de care nu pot trece aşa, pur şi simplu. Una mai fascinantă decât alta, deşi fiecare e aparte.
Elena Moşuc, cu afecţiune pentru cititorii lui Alexandru. Sursa: despreopera.ro
Prietenul Alexandru este autorul unei noi acţiuni de toată isprava: întreabă artiști pe care îi aplauzi pe scenă ce ascultă ei în timpul liber – acasă sau în mașină. Astfel, grație autorului excelentului blog Despre operă, aflăm că dirijorul Tiberiu Soare ascultă Pink Floyd (The Dark Side of the Moon), pe când se luptă cu traficul bucureștean, combinat cu integrala simfoniilor de Gustav Mahler, dirijate de Leonard Bernstein la pupitrul New York Philharmonic Orchestra.
Vedere din Bucureşti. „Sala de aşteptare” a secţiei ORL dintr-un spital bucureştean. Foto cu telefonul: Călin Hera
„E a doua oară când mă dă jos din pat”, se plânge femeia în capot roşu, în timp ce apasă pe butonul liftului. „Ce să facem, putem spune că nu vrem?”, răspunde cealaltă, al cărei capot albastru, cu modele chinezeşti, fâşâie când femeia intră în lift, alături de colega ei. Au în mâini câte un portofel. Coboară probabil la chioşcul din curte să ia o cafea, nişte banane, să treacă timpul.
Vedere din Bucureşti. Cu Aeul pe toţi pereţii. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am trecut de mai multe ori pe lângă această imagine. Dar ce e Aeul? Desenul înfăţişează un animăluţ situat undeva între porcuşor şi câine, cu ochii bulbucaţi şi picioarele ca nişte ugere, plus o codiţă îmbârligată şi un bot care aduce a conductă. Altfel, ansamblul e simpatic/jucăuş.
Vedere din Bucureşti. Tarabă cu mărţişoare în Piaţa Romană, de unde aflăm că avem de a face cu un „brend” naţional. Foto cu telefonul Călin Hera
Îmi amintesc vremurile străvechi (dinainte de 1989) când cumpăratul şi oferitul mărţişoarelor era o datorie de onoare, un ritual, o bucurie chiar.
Blogul lui Zolty din Bogata, judeţul Cluj
Zolty are 40 de ani. S-a născut şi a trăit în Bogata, judeţul Cluj, localitate pe care a părăsit-o pentru mai multă vreme doar în timpul studiilor, la o şcoală specială din Jucu. Nu ştie precis de unde vine boala lui (distrofie musculară congenitală); i s-a spus că ori e ceva genetic, ori ceva cauzat de un vaccin greşit administrat pe când avea nouă luni. Cert e că, de când se ştie, are nevoie pentru a se deplasa de un scaun cu rotile sau, mai nou, de un cărucior electric. Am stat de vorbă cu el la telefon.
Coperta programului Falstaff (ONB), r. Graham Vick
A venit şi premiera de la Opera Naţională Bucureşti (Falstaff, în regia lui Graham Vick). Am citit o cronică foarte bună (unde altundeva decât?) pe site-ul Despre operă – recomandată atât celor care au fost la premieră cât şi celor care nu au apucat încă să vadă spectacolul.
„Un purcel verde de dimensiuni uriașe, vegetal și artificial, pârțâie confetti peste o adunare de oameni costumați caraghios, veniți să celebreze o nuntă. Asta este o imagine pe care n-o voi uita multă vreme. Eu unul mi-o voi aminti cu mare amuzament. A fost o seară în care m-a pufnit râsul mereu și la capătul căreia m-am emoționat contemplând un final în care bătrânețea ajunge la limita cea mai de jos a ridicolului, iar viața își reia ciclul obișnuit, prin căsătoria lui Fenton cu Nanetta. Așa de bătrâni și de ridicoli vom ajunge și noi, cel mai probabil. Și vom privi totuși cu o înțelepciune salvatoare cum tinerii o iau de la capăt, la fel ca noi, fără să fi învățat nimic din experiența noastră. Privită așa, viața este o comedie nebună.
La fel ca orice comunitate, și publicul de operă se împarte în tineri și bătrâni. În special la operă, publicul bătrân este mai numeros decât proporția sa demografică. De aceea, aseară au fost spectatori scandalizați de regia modernă a lui Graham Vick.” (Alexandru Pătraşcu, Despre operă)
Scenă din Whiplash
Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, Bela Karoly a fost antrenorul Nadiei Comăneci şi a generaţiei sale de incredibile campioane la gimnastică din anii ’70 – ’80. S-a spus că performanţele incredibile ale elevelor sale, nişte fetiţe zglobii pline de muşchi şi disciplină, s-au clădit pe un regim de viaţă (şi de antrenamente) aproape de dresaj. Şcoala românească de gimnastică Octavian Bellu – Mariana Bitang a urmat, cel puţin în prima parte, metodele spartano-karolyane, iar România a contat constant în marile concursuri de gimnastică internaţionale.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 