Vedere din Bucureşti. Tarabă cu mărţişoare în Piaţa Romană, de unde aflăm că avem de a face cu un „brend” naţional. Foto cu telefonul Călin Hera
Îmi amintesc vremurile străvechi (dinainte de 1989) când cumpăratul şi oferitul mărţişoarelor era o datorie de onoare, un ritual, o bucurie chiar.
Vedere din Bucureşti. O echipă Realitatea TV intervievează oameni care cumpără mărţişoare în Piaţa Romană. Foto cu telefonul Călin Hera
Au urmat vremurile vechi, când la tarabele din Piaţa Romană sau Universitate îşi făceau loc artiştii (în general, studenţi) care inventau, an de an, câte un giumbuşluc în ton cu moda/figurile politice la modă, de prins în pieptul doamnelor şi domnişoarelor.
În fine, au urmat vremurile în care mărţişoarele au pătruns masiv în malluri, dar au început să dispară de pe piepturile mai sus pomenite, apoi a părut că nu se mai poate inventa nimic (în afară de brăţările-mărţişor) şi au revenit pe tarabe coşarii, trifoii cu patru foi şi potcoavele.
Acum străbatem perioada în care se poate circula lejer pe trotuarele altădată ticsite de tarabe cu mărţişoare.
Căci mărţişorul nu mai e o afacere, deci devine treptat o tradiţie pe cale de dispariţie. Aţi constatat-o cu toţii, se vede cu ochiul liber.
E un regret în aceste rânduri? Probabil. Şi o chemare întru a gândi cumva reinventarea obiceiului mărţişorului, căruia ştiu din surse sigure că românii plecaţi în străinătăţuri îi duc dorul. În curând, şi cei rămaşi acasă. Cum ar trebui să arate o politică culturală de reintrarea mărţişorului în drepturile sale fireşti?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 