Vedere din Bucureşti. Cerul înnorat deasupra noastră, într-o după-amiază de martie, înainte de eclipsă. Foto cu telefonul: Călin Hera
Vedere din Bucureşti. Cerul înnorat deasupra noastră, într-o după-amiază de martie, înainte de eclipsă. Foto cu telefonul: Călin Hera
Vedere din Bucureşti. Cerul înnorat deasupra noastră, într-o după-amiază de martie, înainte de eclipsă. Foto cu telefonul: Călin Hera
Uneori, spunem despre un peisaj că e ca un tablou. Ironic, nu-i aşa? Fiindcă sute de ani, pictorii au încercat să mimeze natura. Să inventeze culori care să semene cu ceea ce oferă natura. Parcă e vie!, exclamau oamenii în faţa unei priviri pe care pictorul reuşise s-o redea, să-i insufle scânteia, s-o facă să trăiască.
Apoi a urmat perioada în care totul s-a stilizat. Ochii au ajuns să fie pictaţi în locul gurii, mâinile la urechi şamd. Ghici care unde-i şi de ce? Am intrat atunci în epoca lui „Ce a vrut să spună autorul?„. Ne punem la lucru imaginaţia. Participăm la opera de artă. Ne, întrucâtva, demiurgizăm (dacă mi-e permis cuvântul).
Între timp, natura face ceea ce ştie ea mai bine: ne fascinează.
Vedere din Bucureşti. Cerul înnorat deasupra noastră, într-o după-amiază de martie, înainte de eclipsă. Foto cu telefonul: Călin Hera
Vedere din Bucureşti. Cerul înnorat deasupra noastră, într-o după-amiază de martie, înainte de eclipsă. Foto cu telefonul: Călin Hera
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un răspuns