Scenă din Whiplash
Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, Bela Karoly a fost antrenorul Nadiei Comăneci şi a generaţiei sale de incredibile campioane la gimnastică din anii ’70 – ’80. S-a spus că performanţele incredibile ale elevelor sale, nişte fetiţe zglobii pline de muşchi şi disciplină, s-au clădit pe un regim de viaţă (şi de antrenamente) aproape de dresaj. Şcoala românească de gimnastică Octavian Bellu – Mariana Bitang a urmat, cel puţin în prima parte, metodele spartano-karolyane, iar România a contat constant în marile concursuri de gimnastică internaţionale.
Pentru noi, ăştia care discutăm la o bere politică şi fotbal, un posibil subiect de dezbătut intens între a doua şi a treia (bere) se referă la linia de demarcaţie dintre ce trebuie făcut şi ce se poate face. Compromisul rezonabil. Cât de departe are voie să meargă nebunia pentru a permite apariţia lucrărilor geniale? E scuzabil să forţezi limitele cuiva, cu riscul exterminării lui psihice şi fizice, pentru a scoate ceea ce e mai bun din el, astfel încât lumea să spună wow! şi să îşi bucure sufletul? Iar dacă nu, ce va fi mai departe (pentru că, se ştie, istoria consemnează doar lucrurile excepţionale – în orice domeniu)?
Cam astea sunt întrebările pe care le ridică şi în jurul cărora e construit filmul Whiplash (2014) al regizorului Damien Chazelle, un puşti de 30 de ani pe care îl respect fiindcă a avut acest gând: să facă pe dracu’ în patru pentru a realiza un film în jurul ideii mai sus menţionate. A ţinut atât de mult la asta încât, atunci când a constatat că nu-i ajung banii a făcut un scurtmetraj cu care a câştigat două premii la Sundance Festival (2013), a primit apoi un buget rezonabil, 3,3 milioane de dolari (totuşi, unul dintre cele mai mici din istoria filmelor nominalizate la Oscar!) şi a filmat (în 19 zile !) unul dintre cele mai OK filme care se bat în 2015 pentru Premiul Oscar (5 nominalizări).
Povestea e simplă: un tip de 19 ani , student la cea mai prestigioasă şcoală de muzică din SUA, deci din lume, ni se tot atrage atenţia :), visează să ajungă pe mâna celui mai respectat profesor de acolo, ceea ce se întâmplă. Proful e însă un dur, care caută să stoarcă ce e mai bun din studenţii lui forţând limitele dincolo de acceptabil. Le joacă minţile, îi înjură (unele înjurături sunt memorabile, am înţeles că în Elveţia filmul a avut probleme), îi face praf dacă greşesc ori chiar şi dacă nu-şi dau seama că nu au greşit. Puştiul nostru are tupeu, lucrează până la rană (şi ce răni!), se ia de prof chiar pe scenă, la un concurs (cică în realitate i-a rupt două coaste când s-a filmat scena), se despart urât, pentru a se întâlni în final, într-o fază care începe urât şi se termină spectaculos. Figura lui Paul Riser, interpetul tatălui, care-şi priveşte şocat fiul executând un solo la tobe de 9 minute, spune tot; la fel ca schimbul de priviri, cadru strâns, între cei doi adversari, profesorul şi studentul: a rezultat muzică, Muzică, Bela Karoly a câştigat din nou.
J.K. Simmons, profesorul face un rol foarte bun – nominalizat la Oscar pentru rol secundar. Milles Teller – deşi apare în fiecare scenă, excelează doar pentru performanţele muzicale (puştiul chiar a cântat jazz, de la 15 ani) şi nu e nominalizat; altă dată.
Film bun.
Trailer:
NOTĂ. Ce am scris până acum despre filmele e Oscar
Călin Hera. PA-uri şi mirări 