Vedere din București. De casa care i-a aparținut lui Take Ionescu a fost lipit un bloc. Foto cu telefonul: Călin Hera
Pe vremuri, atunci când îți dădeai întâlnire cu cineva numeai locul după crâșma cea mai apropiată (ceasul de la Universitate era o excepție). Azi, te referi la Mecuri. Așadar, ca să ajungi la fosta casă a lui Take Ionescu, trebuie să treci ușor printre KFC și Mecul din Romană. Strada Take Ionescu 25.
Până la cutremurul din 1977, era strada dintre blocurile Leonida și Casata, construite în anii 30. Lipită de blocul construit pe ruinele Casatei, se află încă în picioare, netulburată de seismul teribil din urmă cu 37 de ani, casa lui Take Ionescu.
Vedere din București. Ferestrele vechii sere a casei Take Ionescu și turnul unde se afla sursa de apă. Foto cu telefonul: Călin Hera
Sare în ochi, dacă te uiți, arhitectura elegantă, cu linii de secol XIX, și turnul care avea un rol foarte practic (ne spune blogul Bucureștii noi și vechi: adăpostea sursa de apă care alimenta sera (se văd încă ferestrele serei, dar cred că aș privi cu durere sera, azi).
Nu știu cum era „lipitura” făcută după moartea politicianului conservator, dar cea realizată sub comuniști e horror. Pur și simplu, palatul nu are loc să respire pe latura sa vestică, i s-a tăiat, brutal, răsuflarea. Oamenii trec pe acolo de treizeci de ani fără să vadă, altfel pe mulți i-ar durea ochii (presupun). Imaginea e șocantă.
Casa Take Ionescu a costat 83.000 de lei
Casa lui Take Ionescu a fost construită pe la sfârșitul anilor 1800. Până în anul 1897, când a fost achiziționată de familia Take Ionescu prin licitație publică, cu 83.000 de lei, îi aparținea unui anume Porumbaru (eu nu știu cine era acest Porumbaru, sunt convins că printre citiorii mei se află cineva care știe). Strada se numea atunci Cătun. În același an, prin autorizația de construcție 319/31 iunie 1897, casei începe să i se adauge un corp suplimentar (62,70 metri pătrați) și i se reface fațada de la stradă, pe baza planurilor făcute de arhitectul elvețian Louis Blanc.
Vedere din București. Casa lui Take Ionescu. Foto cu telefonul: Călin Hera
Arhitectul Louis Blanc, care a mai proiectat clădiri celebre în București (Ministerul Agriculturii, respectiv Facultatea de Medicină), a adus ca noutate ”o abundență decorativă a faţadelor dinspre stradă: bosaje, cartuşe frumos decorate, elemente decorative vegetale, cu rol de chei de boltă, deasupra ferestrelor de la parter, respective menouri şi pilaştrii angajaţi cu capiteluri composite la cele de la etaj. Bovindoul este decroşat pe întreaga înălţime a clădirii. Cornişa este executată simplu, evitând riscul de a supraîncărca faţada. Acoperişul înalt à la Mansart are lucarne elegante care corespund fiecărui gol din faţadă”, potrivit descrierii pe care o face Simina Stan în Jurnalul Național.
Potrivit aceleiași surse, terasa din dreapta intrării a fost adăugată după 1918, în timpul lucrărilor de reparații de după război.
I.G. Duca despre atmosfera din Casa Take Ionescu
Încăperile nu erau luxoase, dar erau dotate cu lambriuri de lemn şi mobilier încastrat. La parter era anticamera şi biroul de audiențe, cu o bibliotecă impresionantă. La etaj se afla un salon spațios, cu două coloane din marmură şi pereţi îmbrăcaţi în mătase, cu tavanul pictat de Simonide, cu mobilă rafinată, tablouri valoroase şi cu două piane Steinway.
În Amintiri politice, I.G. Duca face o descriere a atmosferei din reședința familiei Take Ionescu:
„Casa lui Take Ionescu, ce curiozitate și ce simbol! Jos, camera de așteptare, intrarea, până și sufrageria ticsite de lumea cea mai neașteptată, diplomați cunoscuți, senatori respectabili, deputați grăbiți, ariviști de tot felul, clienți bogați, ziariști serioși sau lihniți, șantajiști de meserie, solicitatori de rând, văduve, orfani, bancheri, cămătari, femei suspecte, toată zgura politicianismului român.
Casa lui Take Ionescu la 1906. Sursa: wikipedia
În mijlocul acestei gloate, ca maestru de ceremonii și introductor de ambasadori, Ciorănescu înțepat și corect, alături de Căpităneanu sașiu, discret și ocult, iar peste vuietul neîncetat al mulțimii ce aștepta răsuna când glasul ascuțit al lui Pavlică Brătășanu, când vocea răgușită de alcoolic a vestitului nenea Iancu Brătescu, zis și decalitru, când vociferările amenințătoare ale lui Victor Ionescu, fratele incomod și compromițător care se credea, după propria lui expresie, mai puțin talentat, dar mult mai inteligent decât Take. Deci victima unei soarte nedrepte. Porțile Orientului în toată oroarea lor și, desigur, cel mai tipic colț al Bucureștilor antebelici.
Sus, liniște și seninătate. D-na Bessie Ionescu, înconjurată de câteva englezoaice și de nenumărați câini, citind, cântând la pian și ocupându-se cu o britanică tenacitate de protecția animalelor. Occidentul în toată splendoarea lui, un colț al civilizației Angliei pripășit pe malurile Dâmboviței. O scară numai despărțea aceste două lumi, între care în realitate erau atâtea secole de credințe, de lupte și de vitregii deosebite. Nu am cunoscut contrast mai izbitor și m-am întrebat adesea dacă, urcând cele câteva trepte, Take Ionescu reușea să fie în parte măcar alt om decât cel din biroul sau de jos?”
Blocul Leonida face umbră. Iar ceea ce a urmat, și mai și
În anii ’30, s-a construit blocul Leonida, care a aruncat umbra pe o parte din proprietate. Apoi s-a construit blocul Casata, palatal a fost vândut Ministerului de Justiţie (1935).
Clădirea a fost apoi sediu al Consiliul Legislativ (până în anii 1950), după care a devenit sediul Institutului de etnografie şi folclor „Constantin Brăiloiu”. Dar soarta juridică a acestei clădiri are o istorie ceva mai încurcată; dacă o descurcă cineva, să-mi spună și mie.
Mai ceva ca Nostradamus
Take Ionescu. Sursa: wikipedia
Take Ionescu (1858 – 1922) a fost un om politic, avocat și ziarist român Membru al PNL, apoi fondator al Partidului Conservator-Democrat, a fost ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898), ministru de finanțe (1904-1907), ministru de externe (1912-1914) și prim-ministru (1921-1922). Între 1883-1898 a fost corespondentul ziarului Times la București și a condus sau a colaborat la mai multe publicații din țară: Românul, Epoca, La Liberté Roumaine, Dreptatea, Timpul, Constituționalul, Conservatorul, La Roumanie, Acțiunea, Universul și Evenimentul.
A susținut intrareai României în Primul Război Mondial, de partea Antantei, a semnat (ca ministru de Externe) Pacea de la București din 1913, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Balcanic, precum și punerea bazelor Micii Înțelegeri în 1921. A fost un sprijinitor activ al luptei pentru unitatea națională a românilor din afara granițelor, militând în același timp pentru respectarea drepturilor minorităților naționale.
În 1914 a dat dovadă de o extraordinară viziune politică ”ghicind” izbucnirea primului război mondial și urmările lui:
„ Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că voi vedea cu ochii România Mare.
Și vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar.
Dar zguduirea generală va fi așa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. Și ține bine minte: generația mea și a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune!” (Take Ionescu, Cascada tronurilor, 1914)
Călin Hera. PA-uri şi mirări 