Prin 1981-1982 o primeam pe Olympia, maşina de scris a bunicului meu (care se stinsese cu puţin timp în urmă). Mi se părea miraculos, la 13-14 ani, în plină Epocă de Aur, să am aşa ceva. Mă fascina să „bat” semnul dolarului. O făceam de câte ori aveam ocazia; scriam înadins texte în care apărea $.
Făceam rost de coli de hârtie, de indigo şi de role (pe care le foloseam şi refoloseam până deveneau fâşii de cârpă) în special de la Flavia, soţia unui văr de-al tatălui meu, care era secretară la Şcoală nr.3.
Cred că era deja anul 1985, „bateam” deja la maşină poezii şi scurte povestioare pe care le citeam la cenaclul lui Eugen Evu, când, la uşa apartamentului nostrul din OM, a sunat un miliţian. A întrebat de mine. Mi-a zis că trebuie să mă prezint în data de, la camera numărul, cu maşina de scris. Mi-a dat să semnez într-un tabel (din care n-am reţinut nimic) şi a plecat.
Tremuram. Dar mai mult am tremurat în ziua în care am fost să o predau pe Olympia. Ofiţerul care a luat-o a fost amabil, cred că m-a întrebat dacă scriu poezii. Mi-a zis să fiu liniştit, că e doar o formalitate, că trebuia să raportez că o am (părea că știe „istoricul” Olympiei mele de pe vremea când fusese a bunicului meu). În câteva zile, după ce va fi luată în evidenţă, îmi va fi înapoiată, mi-a zis. Cred că am zis mulţumesc.
DOCUMENT. Aceasta a fost amprenta maşinii mele de scris (toate maşinile de scris aveau anumite caracteristici, chiar dacă erau „de serie”) . Mi s-a spus că „luarea în evidenta” însemna notarea, într-un dosar, a tuturor caracterelor, pentru identificarea unui eventual text-manifest anonim scris la acea maşină.
Am primit-o pe Olympia înapoi după mai bine de un an. Era în stare bună. Am curăţat-o, i-am pus o rolă nouă şi am ţăcănit la ea aproape toată noaptea aia. Îmi imaginez că era ceva ciudat: la parterul unui bloc cu două etaje, într-unn cartier liniştit, într-un oraş întunecat, se auzea un ţăcănit ritmat.
Nu ştiu unde anume e acum bătrâna mea maşină de scris. Cred că o păstrează mama pe undeva. Eu am revăzut-o prin 1997-1998, când, chiar aşa arhaică, greoaie (la propriu şi la figurat) mi-a fost dragă cum îmi e copilăria şi amintirea bunicului meu. N-am scris niciodată foarte relaxat la ea (cum mi se întâmplă acum, la calculator), poate fiindcă, la orice greșeaklă, trebuia să o iei de la capăt. Dar cine n-a experimentat „bătutul” la mașină a pierdut ceva, un ceva aparte; poate tocmai grija asta de a nu greși.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 