Archive for martie 30th, 2009

30/03/2009

Dilema din „Gone Baby Gone”

 

Am vãzut asearã un film pe HBO, Gone Baby Gone. N-a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte. Însă a fost o fază pe care vreau să v-o spun. Un tip, detectiv particular (jucat de Cassey Affleck), trebuie să găsească o fetiţă dispărută. O găseşte abia spre sfârşitul filmului, dar se confruntă cu o dilemă: răpirea fusese înscenată.

Fetiţa ajunsese la o familie cumsecade, o aştepta un viitor cel puţin decent. Fusese, cu alte cuvinte, salvată de la doi părinţi naşpa, traficanţi de droguri, drogaţi mai mereu, care, de exemplu, o lăsaseră odată pe fetiţă în maşină vreo doua oră, în bătaia soarelui de august, în vreme ce merseseră la o partidă de cocaină în grup, pe o plajă.

Ei, bine, când a descoperit adevărul, când s-a dus s-o ia de acolo, a avut o discuţie-răscruce cu „tatăl” adoptiv al fetei (Morgan Freeman). „O duci înapoi, la o viaţă ratată? Ce-i vei spune peste 30 de ani femeii disperate, cu o droaie de copii pe care nu va avea cu ce să-i hrănească, cu un soţ beţiv care o bate?”, l-a întrebat Freeman. „Dar ce-i voi spune femeii de succes de peste 30 de ani când mă va întreba de ce, dacă am fost plătit s-o găsesc, s-o duc la mama ei naturală, nu mi-am ţinut promisiunea, am ascuns adevărul, deşi l-am aflat?”, a replicat detectivul (căruia ca-şi-soţia i-a pus în vedere că, dacă anunţă că a găsit fetiţa, îl părăseşte).

Voi ce aţi fi făcut?

 

30/03/2009

Aceleaşi două etaje

 

 

 

 

aceleaşi două etaje văruite în fiecare an cu penelul

aceleaşi coridoare lungi şi luminoase

cum e tunelul secret care leagă Castelul

de copilăria mea înfierbântată de idei frumoase

 

 

profesorii s-au mai schimbat între timp ştiu prea bine

acolo e gardul de fier dincolo freamătă şoseaua

s-a ajuns la concluzia ca tabla să fie

mai bine verde sau poate s-a terminat vopseaua

 

 

curtea liceului a rămas tot aşa ca şi ieri

doar într-un colţ unde odată am văzut un şarpe cu barbă

s-a ridicat un bloc cu magazine la parter

râul e acum un şanţ inundat de iarbă 

 

 

nu-mi pot uita profesorul de istorie

dascălul meu albit de cuvinte alese

şi nu sunt pustiu tocmai fiindcă-l am în memorie

vorba lui mă mângâie şi acum şi mă ţese 

 

 

aceleaşi două etaje ora de filosofie

halatul alb de lângă poemul laboratorului de dimineaţă

şi cuvintele dascălului de istorie eu unul

nu le pot uita nici când am iarbă pe faţă

 

 

 

 

NOTÃ. E o poveste interesantã, cred, cu aceastã poezie. Am scris-o pe când eram în clasa a XII-a, în anul 1986. Pe vremea aceea toþi profesorii mei erau în regulã, nu era vorba despre construcţia niciunui bloc, în fine, nu ştiu ce naiba am avut în cap când am scris-o, când, presupun, mi-a fost dicatată, în somn, într-o noapte. Acum nu mai sunt nici profesorul de istorie, nici profesoara de filosofie, nici profesorul de matematică. Au plecat, din cauza unei boli pe care o urăsc. Doar cu profesorul de fizică, un om de excepţie, mai pot sta de vorbă, dar n-am mai făcut-o de prea mulţi ani. De toţi mi-e dor şi, da, aşa cum spunea Călin cel de 18 ani, nu-i pot uita. Şi nici nu vreau asta.

Etichete:
%d blogeri au apreciat: