Archive for martie 25th, 2009

25/03/2009

Munţii Retezat, cauza pierdută. Sau nu?

 

 În acest moment, pentru Parcul Naţional Retezat lucrurile par fără speranţă. La campionatul mondial de clickuri a căzut, în vreo lună jumate, de pe locul 4 pe locul 18. 

 

 Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele: este vorba de un sondaj global în urma căruia se vor alege 21 de minunăţii naturale care vor intra în finala calitativă pentru clasamentul celor 7 minuni naturale ale lumii. Un joc. Poate. Dar cred că e ceva mai mult decât atât. Un loc în finală implică posibilitatea unei popularizări mondiale la care e greu de ajuns altfel.

 

 Revenind, poate că, cinstit vorbind, locul 4 era prea mult. Dar locul 18 e prea puţin, oricum ai judeca lucrurile. Adică nu oricum. Pentru că există explicaţii. Una dintre ele este aceea că, la acest nivel, două-trei articole prin ziare nu sunt de ajuns. Priviţi aici câteva mostre de campanie făcută de autorităţi din alte ţări. 

 

 09_douro_smarts_vote

 

0810_concert_photo1

 

0902_english-flyer-n7w-2nd-phase

 

0902_n7w-invitation-vote-for-table-mountain

 

 

 Pe vremea când povestea cu minunile avea potenţial, s-a ivit ideea unui Comitet de sprijin (necesar pentru trecerea în faza următoare). Comitetul trebuia girat de o autoritate publică naţională (a fost Regia Națională a Pădurilor). La un moment dat, am apărut şi eu în peisaj. Nu vreau să vorbesc acum despre şedinţa la care am participat. Spun doar că lucrurile sunt încremenite. Oricât aş scrie eu la ziar (şi o voi face), tot încremenite vor rămâne, dacă nu ne spălam cu apă rece pe ochi. E nevoie să vă spun cât de păcat e? Şi cât de româneşte?

 

 NOTĂ. Puteți vota, dacă n-ați făcut-o încă, aici. Vă rog să o faceți.

untitled1

NOTĂ. Am adăugat un printscreen al paginii pe care se poate vota. Jos, în mijloc, e locul unde trebuie clickuit. Trebuie completate apoi niste chestii. E relativ simplu si sigur.

25/03/2009

Secolul 16

          

            Am împlinit 16 ani. Mi-e bine. Am mulţi prieteni. Le par simpatic.

 

            În urmă cu un an, am început să scriu poezii. Nişte copilării, am aruncat deja primul caiet. Acum scriu la al doilea. Sunt mulţumit. La mine în clasă, am un fel de monopol la chestia asta cu scrisul. Habar n-am de unde mi se trage, poate de la lucrările de control de la romană. Poate fiindcă, nu ştiu cum, au aflat că merg, lunea, la cenaclul lui Evu. Una peste alta, când aud pe vreun coridor din şcoală cuvântul „scris”, ciulesc urechile; în două cazuri din cinci, e vorba despre mine.

 

            Spun toate astea pentru că azi am primit un pumn în plex. La figurat, zic, pentru că, în realitate, nu m-am bătut decât de două ori. O dată cu Engel, la un meci de fotbal. Mi-a zis că mint (cred că era vorba despre un henţ). M-am enervat cum n-am făcut-o niciodată şi i-am zis să-şi retragă cuvintele. Aveam o imagine de apărat şi chiar nu minţisem! A ţinut-o pe-a lui. Şi l-am lovit, cu pumnul, în nas. Şi l-am tot lovit. Eram plini de sânge amândoi. El pe faţă, eu pe mână. A doua oară, m-am bătut cu Nicu V. Ne-am tras câte un pumn unul altuia. Nu mai ştiu de ce, mai ştiu doar că ne-am pocnit pe rând, la modul „na, dă, dacă ai curaj!”, replică urmată de pumnul de rigoare şi de invitaţia „acum  dă tu”. Am rămas prieteni, faza aia parcă chiar ne-a cimentat prietenia. Şi cu Engel am rămas prieten.

 

            Revenind la momentul „pumnul în plex” , evenimentul s-a produs într-o dimineaţă de noiembrie. Eram în clasa a zecea. Dan N. şi Tibi K. au venit la şcoală cu o revistă scrisă de mână. Îi spuseseră „Secolul 16” şi era foarte amuzantă. Mi s-a părut o culme şi, cu cât îmi plăcea mai mult, cu atât mi-era mai ciudă. Eram foarte orgolios. Nu mi-am revenit decât după al doilea număr, care a apărut după vreo două săptămâni. Atunci am strâns din dinţi, printre hohote, şi am pus la cale o revistă-replică: „Bravo 9”, scrisă de , Nicu V.   N. (era un mişel  de atunci, juca la două capete.) bravo-91

 sec-16-nr-1-ed2

                                                                                                                                                                Pentru colegii de clasă era un deliciu publicistic. Nu pot privi total obiectiv acele reviste, pe care încă le păstrez. În principiu, făceam glumițe „pentru  vârsta noastra”. (Unele mă amuză și acum.) Atunci eram foarte mândru de ceea ce scosesem pe piață. Acum, după atâția ani, recunosc: Bravo 9 n-ar fi făcut doi bani fără umorul fin al lui Dan  N.

 

 

            Dar adevăratul maestru a fost Tibi K. Astăzi, când răsfoiesc ultimul număr  Secolului 16, cu titlul  „Falimentul secolului”, mi-e ciudă pe adolescentul care eram atunci; trebuia să-l las în pace pe Tibi, eventual să-l rog să mă bage în seamă cu vreun articolaş. Măcar un număr din Secolul 16 al lui Tibi ar fi contat, pentru prezentul acela și, poate, pentru posteritate, cât toate cele 4-5 numere Bravo 9 pe care le-am făcut ulterior, fără Tibi. Mă înclin.

 

25/03/2009

eu tac

 

eu tac

tu asculţi

bilele sunt lovite de un tac

 

se-ntorc în lac

fluturi mărunţi

ca o idee în hamac

 

târziu în munţi

stelele fac

paradă-n frac

 

iar tu renunţi

să mai asculţi

cum tac

 

şi nu ştiu dac-o să mai fac

paşii desculţi

sau o să tac

%d blogeri au apreciat: