Archive for aprilie, 2009

30/04/2009

desen pe nisipul (valurile)

un pas aici unul dincolo marea se-mparte
cu dezinvoltură se schimbă planurile
înăuntru înafară aproape departe
într-un şotron de cretă dorm valurile

apoi se trezesc

se-adună laolaltă grăbite ritmate
se-aruncă-nainte primele trei
fac spume şi brrr! încremenesc

doar sarea din ele se mişcă şi bate
ori scoica din mine ce-i

29/04/2009

Mănuşile lui Răzvan Lucescu

Eram prin gimnaziu când a venit un băiat nou în oraş. Ştiusem de tatăl lui, era erou local încă din primele zile după sosirea în Hunedoara. Cu Răzvan m-am întâlnit faţă în faţă după câteva luni. Începuse „să plimbe” o fată din blocul vecin. Eram copii, chestia cu fetele era aşa, de chichi. Aşa că am trecut repede la fotbal.
În jurul celor trei blocuri cu câte două etaje din cartierul O.M. erau câteva terenuri grozave. Unul era chiar impresionant, iarbă cât vezi cu ochii (o dată, verişorii mei din Bucureşti s-au mirat teribil că noi „călcăm” zona verde. O călcam, pfui ce-o mai călcam!). Acum, pe pajiştile alea sunt două blocuri cu câte 4-5 scări fiecare.
Revenind, Răzvan era băiat bun, adică, deşi bucureştean, nu era încrezut. Deşi taică-său era mare sculă, îi strigau oamenii numele pe stadion, îl aplaudau, făcea minuni, Răzvan era de gaşcă.
Niciodată portar-înaintaş, doar portar
Un lucru m-a intrigat la el. Avea, fireşte, echipament trăznet. Adică, în echipele noastre, erau destui jerpeliţi (dar pe ăia cu ghete nu i-am lăsat niciodată să joace cu noi, ne cotonogeau şi fără să vrea!). Ne scriam numere cu cretă pe spatele tricourilor, jucam cu mingi de treişpe sau de op’şpe şi câtă pasiune puneam. Ce vremuri! Însă Răzvan avea super echipament, îţi lua ochii.
Dar nu pricepeam de ce vrea, mereu, să stea în poartă. Adică, ar fi putut alege să joace în faţă. Chiar dacă era cu un an sau doi mai mic decât noi, l-am fi lăsat, fie şi numai de dragul echipamentului. Dar el voia în poartă, între două beţe înfipte în pământ, două pietroaie sau, după caz, două bluze de trening făcute mototol.
Nu-mi amintesc dacă apăra bine. Adică, era mai bun, în orice caz, decât amatorii de portar-înaintaş care eram noi, pe rând. Nu mai ştiu nici dacă eram, de regulă, în echipă cu el sau în echipa ailaltă. Dar îmi amintesc mănuşile. Erau mănuşi de fotbal, de portar adevărat. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce însemna asta pentru noi, puştanii care mergeam duminică la stadion (portari, pe rând, Ion Gabriel, Alexa, Ioniţă – Lobonţ a apărut târziu după aceea) şi care, când eram în poartă, apăram cu mâinile goale.
Meci pe terenul de zgură
Încă una cu Răzvan. Eram printr-a opta, cred, şi am avut un meci pe terenul de zgură cu şcoala patru. Eu jucam la mijloc, sufocat de terenul de-o sută, Răzvan făcea parade în poartă, iar arbitrul meciului, fostul atacant al Corvinului, Cojocaru, ţinea puternic cu noi. Cred că i-am bătut până la urmă pe ăia de la şcoala patru, cred şi că eu nu am apucat finalul meciului pe teren, dar mi-a rămas amintirea asta, că arbitrul a ţinut cu noi pentru că-l aveam pe Răzvan în echipă.

Una peste alta, mă bucur pentru Răzvan, azi. Mare lucru să antrenezi Naţionala! Eu cred că va face treabă bună, cred că merită din plin această şansă; şi n-o zic numai de dragul puştanilor care băteau mingea prin O.M. în urmă cu 25 de ani.

29/04/2009

Case din centrul vechi al Hunedoarei

Săptămâna trecută am fost la Hunedoara. M-am plimbat cu fiu-meu prin centrul vechi. I-am povestit că, pe vremuri, vremuri încă dinainte ca eu să mă fi născut (asta i se pare de-a dreptul preistorie; el are acum 7 ani și 9 luni), pe acolo erau clădiri foarte frumoase. Însă combinatul le-a prăfuit, poluarea le-a măcinat, iar administraţiile comuniste le-au lăsat în paragină sau le-au dărâmat de-a dreptul, concentrându-se pe cartierele de blocuri.
Şi tot povestindu-i, am întâlnit câteva astfel de clădiri, încă în picioare. Când m-am prins că aş putea scrie despre ele, am şi fotografiat câteva. Cu telefonul.
19042009006

Pe-asta dărăpănată am studiat-o niţel. Mi-a plăcut faptul că fiu-meu nu s-a plictisit, a participat la jocul meu de-a hai să ne imaginăm cum era când era frumoasă, nouă, ce făceau oamenii ăia, cum trăiau, cum se distrau.
Apoi, paşii ne-au purtat spre Castel. N-am putut scăpa de impresia de paragină, deşi castelul arată mult mai bine acum decât în urmă cu câţiva ani. Am traversat râul Zlasti pe o punte din care, la mijloc, lipseau vreo două scânduri. Asta l-a încântat pe fiu-meu. Până acolo ne-am ţinut de mână. Acolo a vrut să meargă singur şi să sară peste „hău”. Apoi s-a căţărat pe lângă ziduri, a căutat intrarea în tunelul scret care leagă Castelul de Cetatea Devei şamd. Am fost şi înăuntru, dar numai un pic, că eram aşteptaţi la masă. Fiu-meu și-a luat un album pe care l-a studiat apoi, temeinic.
19042009005
La întoarcere, am trecut încă o data pe lângă o casă de pe colţ (priviţi ce sănătoasă pare, chiar şi aşa, părăginită), între două străzi de la poalele dealului Castelului.
19042009
Apoi m-am oprit să fotografiez o casă minunată de pe drumul, cu sens unic, către piaţă, la intersecţia cu Popa Şapcă. Cei care aveţi habar de Hunedoara o ştiţi cu siguranţă, e de-a dreptul frumoasă. Na, că m-au năpădit amintirile.
19042009007

29/04/2009

Cuvânt te scriu

cuvânt te scriu
scribul te scrie
nelinistiu
ca firul în ie

cuvânt te scriu
liniştea tremură
tată şi fiu
săpam în marmură

cuvânt te scriu
plimbă-ţi arcuşul
clopot târziu
de-a curmezişul

vezi eu te scriu
mâna şi-o strâng
pleacă-n pustiu
te-am scris şi plâng

Etichete:
28/04/2009

dincolo de cuvinte

nici măcar nu alergau
parcă paşii le erau obosiţi

nici măcar nu le-ai zâmbit
întâmplările din ziua aceea sforăiau

târziu ei n-au înţeles
ce se întâmplă spaimă
doar de prăbuşire le era

nici măcar n-ai privit
până şi copacii discutau între ei

cu plete încă vii
tu ai mai fost pe acolo

NOTĂ. Colecția mea de poezii din tinerete se apropie de final. Ceea ce am prezentat până acum aici e o selecție destul de largă, un năvod cu ochiuri mari. Am mai cules câteva versuri răzlete la care vreau să mă mai gândesc, să le aflu locul.
P.S. Printre poeziile de colecție s-au strecurat și câteva mai proaspete. Unele scrise mai mult în joacă, altele mai mult în serios.

Etichete: , , ,
27/04/2009

Tabloul de absolvire

Asa cum am promis aici, am căutat o fotografie a tabloului afisat de clasa noastră într-o vitrină din oraș, la sfârsitul liceului.

tabloul

A fost un tablou destul de revolutionar, din câte îmi amintesc. Pentru siluetele schițate în fundal, am făcut o sedinta foto în Parcul Corvin. Pornind de la fotografiile realizate acolo, artistul care a făcut tabloul a extras câteva siluete si le-a împrăștiat pe tablou. Color arăta fain. Motto-ul îi apartine lui Nicu, care deja începuse să vrea să i se spună Sergiu. E un motto reușit, găsesc și acum.

27/04/2009

Pregătire psihologică

 

 

Plictiseală. Zi de luni, adică.

Străzi. Copaci. Berică.

Dar nu e ceea ce crezi.

Uite un fluture alb, vezi?

 

O să ai noroc întregul sezon, zicea.

Uite şi un ţânţar.

O să te pişte, păzea!

 

Simpatice rime, băiete.

Le placi, toţi or să te regrete.

Eu sunt însă mai din topor.

Albu-i alb, iar tu n-ai viitor.

Nu în echipă, aş sugera.

 

Glasul lui Klas acum fulgera.

Ridicase privirea,

ochii-i erau de-a dreptul sticloşi.

Băgase spaima în cei 15 mucoşi.

 

Am glumit, zise apoi.

Să vă văd mâine, adică nu, joi.

 

26/04/2009

Cutremur fericit!

Aţipise. I se întâmplă rar aici, la birou, chiar dacă nu pleacă acasă înainte de miezul nopţii. L-a trezit un clinchet discret. Cuburile de gheaţă nu se topiseră încă şi se zbenguiau între pereţii aburiţi ai paharului cu whisky. A luat o înghiţitură, satisfăcut. Parcă niciodată băutura lui preferată nu fusese amestecată aşa bine.

– Uneori, e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit, şi-a zis după prima sorbitură.

Era ora 2.35. Tocmai avusese loc un cutremur de 6 grade pe scara Richter.

24/04/2009

Iar voi, armată de ecveştri, goniţi din uliţă maeştrii

 

 

Am greşit, onorata instanţă,

presupunând că am prestanţa,

că am alură de bunic,

că nu-mi ajungeţi la buric.

 

E o eroare c-am crezut

că fix din cap pan’ la şezut

sunt un Ales, un Excelent

(defapt, mă mişc stângaci şi lent).

 

Sunt eu, un moş printre voinici.

Scriu PA-uri care-abia fac plici!

Am doar poreclă de Maestru.

Sunt, însă, doar un biet pedestru,

 

burtos şi chel şi cocoşat,

fără talent şi foarte plat,

în tot ce spun (de obicei).

Iertare, vouă, falnici zei!

24/04/2009

Plimbăreţ într-un oraş străin

 

După ce a studiat fenomenul vreme de 20 de ani, de când a venit la Bucureşti, un amic a formulat „Teoria plimbareţului printr-un oraş străin”.

 

Potrivit ei, dacă eşti într-un oraş străin, alegi să întrebi unde e cutare loc exact pe acela care se află în aceeaşi situaţie cu tine: e la fel de dezorientat. 

 

Amicul meu a verificat teoria de nenumărate ori, din momentul în care, la Gara de Nord, l-a rugat pe un sucevean să-i spună cum să ajungă în Fizicienilor şi până când, astă-vară, în timp ce le arăta biserica anglicană unor prieteni din Germania, unul dintre aceştia a fost întrebat, dintr-o maşină cu număr de Sibiu, care e drumul spre Piaţa Amzei. 

 

Explicaţia din spatele acestei teorii este aceea că, atunci când eşti singur şi nedumerit, cauţi, instinctiv, compania cuiva la fel de buimac; nu te duci către vreunul sigur de el pentru că asta te-ar intimida prea tare, te-ar face să simţi prea mult disconfort. 

 

Autorul teoriei a mai descoperit un lucru interesant: niciodată nu a dat în Bucureşti peste cineva care să recunoască că nu poate să-l ajute. Cei mai mulţi au fost săritori şi, siguri pe ei, l-au trimis în altă parte. Unii, excesiv de amabili, l-au însoţit cale de zeci de metri până la câte o intersecţie în care, dintr-o dată grăbiţi, s-au scărpinat în cap, s-au scuzat şi i-au zis să mai meargă puţin şi să întrebe pe altcineva. 

 

De o vreme, amicul meu a căzut pe gânduri. S-a întâmplat după ce şi-a făcut concediul prin câteva capitale europene, unde a vrut să-i dea teoriei anvergură internaţională. A fost însă şocat când a văzut că acolo nu e nevoie să întrebi. Oricât de întortocheat ar fi oraşul, oricât de mare forfota şi oricâte linii ar avea metroul, trebuie să fii prost ca să te rătăceşti. 

 

Secretul e la mintea cocoşului şi nu cere un efort imposibil din partea adminstratiei: la fiecare staţie de metrou poţi primi harta mijloacelor de transport în comun, în intersecţiile importante există marcaje clare şi, practic, riscul de a rata e minim. Poate şi de aceea oamenii de acolo par mai destinşi; n-au grija că trebuie să intre în vorbă cu necunoscuţi ciudaţi, cu accent străin.

 

 

NOTĂ. Am scris acest text în urmă cu vreo doi-trei ani. L-am publicat în Evz și l-am descoperit adineauri, din întâmplare. Mă gândesc însă la această teorie a plimbăreţului într-un oraş străin de multă vreme, încă dinainte de facultate, când „o pățeam” în timpul vizitelor pe care le mai făceam, liceean fiind, prin București. Mi s-a părut o teorie fascinantă, pe care am verificat-o și răsverificat-o de nenumărate ori. Fiindcă, v-ați dat seama, plimbărețul cu pricina eu eram, dar ar fi putut fi oricare dintre voi.

23/04/2009

Prima mea femeie

M-am născut pe malul lacului, într-o vară. Vara asta. Eşti precoce şi bine dezvoltat, mi-au zis. Mi-au dat coordonatele, mi-au urat succes.

Am ajuns repede, am intrat pe fereastră. În dormitor, năpustit peste ea, dl Lică vorbea porcos şi icnea. S-a potolit, s-a culcat, ea a rămas cu braţele întinse spre mine, cu gura deschisă cam vulgar, dacă mă întrebaţi. M-am străduit mai mult decât cele 15 secunde considerate sigure.

Dar am plecat acasă nedumerit, flămând şi cu un gust neplăcut, de cauciuc.

23/04/2009

ieri

 dinţi de lapte 

 tren în noapte 

 fum 

 acum

23/04/2009

poemul care vine

 

 

cuvinte ca o ninsoare de martie

singure în răsuflarea pământului greu

rostite de trei ori pe zi între mese

gândite de mine mereu

 

 

poemul-care-vine3 

 

 

NOTĂ. Poezie publicată în revista Amfiteatru, 1988.

Etichete:
22/04/2009

Urare foto de Paşte (by Sorin Stanciu)

Am primit o urare foto de Paste, de la Sorin Stanciu. Titlul e cinic, adică e foarte Sorin: „Urmăm noi”. Fotografia e super, adică tot foarte Sorin S. urmam-noi

22/04/2009

ninsoarea cocorilor’

  
  
  
 cocorii sunt departe de acum 
 habar nu au ce e aia zăpadă 
 decupează felii frumoase de cer 
 undeva cu aripile 
 cu trupul lor săgetat de pământ 
 
 anotimpurile cocorii le-au inventat 
 între două acoperişuri de lemn plutitor 
 în formă de V 
 în formă de Antonio Vivaldi 
 pe care tot ei l-au inventat 
   
 cocorii sunt departe de acum 
 la ei nu ninge 
 din zborul lor în urmă 
 rămâne doar o dâră de fum 
 o formă ciudată

din care ninge

18/04/2009

100% transpiraţie

Lunganul îşi lărgi nodul de la cravată şi îşi descheie cămaşa, o cămaşă roz, de fante. Transpirase. Năduşeala nu era de la vreo alergătura cu gâfâieli. Transpirase stând cocoţat pe balustrada de pe faleză. Nu, nu-l bătuse soarele în cap, soarele nici nu se arătase dintre nori. Broboanele de pe tâmple erau de la prea multă încruntare.

Căci lunganului îi plăcea să inventeze poveşti cu domniţe, iar apoi să le spună prietenilor, ca şi cum ar fi fost adevărate. Şi tocmai azi, inspiraţia îl părăsise.

17/04/2009

drum – facsimil

 

 

drum

 

Etichete:
17/04/2009

Dumbo, studentul

Dan Iacob era, încă, foarte tânăr. Pe când nea Mitică l-a văzut bătând mingea în parcare era şi mai tânăr. „Vino la noi, avem iarbă sintetica”, i-a zis.

S-a dus. Se întreabă şi acum de ce a fost chemat, el, cel fără de chemare. La primul meci cu echipa de juniori i se schimba deja vocea. A fost cel mai prost jucător care a existat vreodată: dezastru pe toată linia! S-a ales doar cu o poreclă, Dumbo-elefantul zburător, nu ştie de ce. Dar măcar a scăpat de fotbal şi s-a dus la facultate.

16/04/2009

Viaţa după harakiri

 

Lipsa de exeperintă este motivul pentru care primul harakiri din viaţa lui Sho Kira nu fie şi ultimul. Nu curajul i-a lipsit, ci îndemânarea. Mai precis, lipsa ei l-a făcut să se taie la deget atât de urât încât a ajuns la camera de gardă a spitalului municipal.
– E primul meu caz de harakiri, i-a zis asistenta.

O doamnă drăguţă, dar nu ca văduvă contabilului Fişic care, îmbrăcată cu un sutien negru, îi cere să-i aranjeze bretelutele şi râde cu poftă când o gâdila cu degetul bandajat.

%d blogeri au apreciat: