Archive for aprilie, 2009

16/04/2009

Două experienţe religioase

Sfârşit de adolescenţă. Era pe vremea lui Ceauşescu şi ideea de a merge la Înviere avea un farmec aparte, de clandestinitate. Am ajuns la Mănăstirea Prislop, pierdută printre dealurile dintre Hunedoara şi Haţeg, după căderea întunericului. Credeam că într-un loc izolat, dincolo de serpentinele care fac accesul mai dificil, voi avea parte de linişte. Dar era aşa multă lume şi recunoscusem aşa mulţi oameni care, în viaţa de zi cu zi, făceau mişto de credinţe şi pe care îi ştiam incompatibili cu ideea de a merge la biserică încât căpătasem un soi de stinghereală. Chiar am fost tentat să renunţ. Să plec, să mă opresc undeva, pe dealuri, sub stele, să-mi am Slujba mea de Înviere, cosmică sau mai ştiu eu cum. Se făcuse frig.

Totuşi, am rămas. Am stat undeva între biserica mică, din piatră, şi locul unde se bătea toaca. Nu mai ştiu cum se numea părintele care a oficiat acea Slujbă de Înviere. N-am putut să intru în biserică, tot locul era ticsit de lume. Dar am înţeles atunci, prima oară, cât de importantă e o experienţă religioasă împreună. Alături, adică, de un grup mare de oameni. Mi-a rămas un sentiment care mi-a umplut sufletul. I-am văzut pe toţi acei oameni mişcaţi, rezonând cu ceva aflat dincolo de ei şi deopotrivă înăuntrul lor. A doua zi şi a treia zi şi în toate zilele următoare, oamenii aceia reveniseră la aceleaşi măşti cunoscute. Dar în noaptea aceea de Înviere fuseseră altfel şi noi toţi alcătuisem un tot.

A doua imagine e din urmă cu zece ani. Din nu ştiu ce motiv, a trebuit să merg cu maşina într-o noapte în care catolicii se aflau la slujba de Înviere. Treceam prin unul din satele săseşti înşirate de-a lungul şoselei dintre Sibiu şi Sebeş şi mi s-a făcut pielea de găină. În primul moment nu mi-am dat seama de ce. În al doilea, am auzit clopotele. Apoi am văzut un şir de oameni care coborau de la biserică. O biserică pe care o ştiam din alte drumuri, pe care am admirat-o adesea din goana maşinii, bătrână, semeaţă, ca un monument de statornicie. Defapt, n-am văzut şirul de oameni. Am văzut un şir de luminiţe coborând parcă spre pământ, rispindu-se apoi, vesel, pe uliţele aşezării. Îndărătul fiecărei luminţe e un om, un suflet, o bucurie, o încredere, mi-am zis atunci când am oprit maşina şi am coborât în noaptea rece.

Aşa am primit lumina atunci şi m-am trezit spunând, fără să mă gândesc, ca şi cum ar fi fost o muzică, o speranţă, o respiraţie: Hristos a înviat!

 

NOTĂ. Ar fi trebuit să public acest text doar aici, la Amintiri şi la Mirări. Întâmplarea a făcut să fie nevoie să-l duc întâi în altă parte, în suplimentul unui ziar, apoi să-l „cobor” pe un alt blog. Acum, în fine, ajunge unde cred că îi e locul.

15/04/2009

Băieţelul care a vrut o surioară

A fost odată un băieţel căruia nu-i lipsea nimic. Părinţii lui îl iubeau mai mult decât orice pe lume. Îl iubeau aşa cum o mamă şi un tată îşi iubesc copiii.

În fiecare seară, mami şi tati  veneau de la serviciu în grabă, să-şi vadă puiul mai repede, să-l ţină în braţe, să se joace cu el, să-l înveţe lucrurile pe care trebuie să le ştie un copil, un viitor om mare. Băieţelul avea camera cea mai frumoasă din oraş, avea cele mai multe jucării şi cele mai grozave. Orice îşi dorea, primea. Asta nu-l făcea un copil răsfăţat, fiindcă micuţul era foarte cuminte şi se străduia să nu-şi supere părinţii.

Într-o zi, băieţelul şi-a dat seama că-i lipseşte ceva, fără să ştie exact ce. S-a gândit mai mult de o săptămână la asta până într-o zi în care şi-a dat seama. Era o zi de sâmbătă. Era cu părinţii lui în parc, se dădea pe un leagăn. Deşi îşi făcea uşor prieteni la locul de joacă, atunci când mergea acasă, prietenii lui nu veneau cu el, se duceau la casele lor. Aşa şi-a dat seama că îşi doreşte o surioară sau un frăţior.

De aceea, atunci când mămica lui i-a spus că, la toamnă, va avea o surioară, s-a simţit mai fericit decât îşi putea imagina că poţi fi. De atunci, în fiecare zi o întreba pe mami dacă acum e „la toamnă”. O întreba ce mai face surioara lui, cum e, dacă ştie să vorbească şi tot felul de alte lucruri importante.

Când surioara lui a venit pe lume a fost în al nouălea cer. Abia a aşteptat să vină mami acasă, de la spital. Când a văzut-o pe surioara lui, a fost foarte mirat: era atât de mică! Mai mult s-a mirat că  nu ştie să vorbească, nu ştie să meargă, să se joace, nu ştia nici măcar să stea rezemată, pe canapea. În ciuda tuturor acestor mirări, băieţelul era foarte mândru şi se simţea foarte mare.

Cu timpul, a observat că mămica lui îşi împarte timpul între el şi surioara lui. Într-o zi, fetiţa, care crescuse, zicea deja „mama”, „tata”, „papa” şi alte cuvinte numai de ea ştiute, s-a jucat cu un ursuleţ de-al băieţelului – şi i-a rupt o urechiuşă. Băiatul i-a smuls jucăria din mână, supărat. A certat-o. Fetiţa s-a speriat şi a izbucnit în plâns. Mămica a venit să vadă ce s-a întâmplat. Era speriată, se temuse că s-au lovit copiii. Băieţelul a încercat să-i explice, dar a izbucnit în lacrimi. Îi părea rău după urechiuşa ruptă a ursuleţului şi se speriase de plânsul surioarei lui. Plângeau amândoi copiii, îşi alimentau plânsul unul altuia.

Atunci, băieţelul s-a gândit că i-ar fi fost mai bine dacă n-ar fi avut nicio surioară. Atunci nimeni nu i-ar fi stricat jucăriile, nimeni nu ar fi plâns şi atunci mămica ar fi avut mai mult timp pentru el, numai pentru el şi pentru tati. A privit-o supărat pe surioara lui şi a vrut…, nici nu ştie ce a vrut.

Dar când a văzut-o atât de frumuşică, cu părul ei ondulat şi moale, atât de scumpă, atât de plânsă şi de neajutorată, a simţit ceva special. A ştiut că fetiţa aceea micuţă e surioara lui, adică e, într-un fel, chiar el. A venit lângă ea, a mângâiat-o, a pupat-o pe păr şi i-a zis:

– Nu mai plânge, surioară. Poţi să te joci cu toate jucăriile mele.

Fetiţa n-a priceput toate cuvintele, dar a înţeles ce i-a spus frăţiorul ei. Şi-a lipit obrazul plin de lacrimi de obrazul lui, a mai hohotit o dată, apoi a început să râdă de ursuleţ. Era foarte caraghios aşa, cu urechea ruptă.

15/04/2009

Măria sa, întâiul cuvânt

  

Duc mâinile 

la ochi, imaginea ta 

îmi alunecă printre degete- 

degete gratii 

 

m-ascund 

soarele vrea 

să mă ardă, un salt 

de panteră neagră  neagră, flămândă 

  

m-ascund 

imaginea ta se sparge 

ah!, pline de zgomot cioburi-

puzzle din care lipseşte 

mereu o bucată 

 

peretele, Manole! 

tavanul 

vine 

  

Cânta o mierlă, creanga 

se rupe 

una din gratii 

 

Cu sânge 

scriu

NOTĂ. Aceasta este una din primele poezii pe care le-am scris. Să zic asa, una din primele 20. Ciudat, a făcut parte dintr-un grupaj pe care l-am publicat în România literară în anul 1985. Am primit si bani pentru poeziile acelea: 660 de lei, cu care mi-am cumpărat un pick-up si niste discuri. Am primit si un premiu, la un concurs literar despre care trebuie să vă povestesc. Deocamdată, vă spun că la această poezie am experimentat ceva ce mi s-a părut fascinant: ruperea versurilor, folosirea câte unui cuvânt de legătură care să se „potrivească” la fel de bine si într-un vers si în cel de dedesubt. Acum mă întreb dacă această poezie nu e prea, cum să zic, subtilă. Am băgat la „chei” în ea de mă doare capul.

primul-cuvant

14/04/2009

nu mă mai gândesc la tine

 

 

nu mă mai gândesc la tine

ultima floare pe care ţi-am întins-o

e de mult o idee uscată într-un vas cu apă de la robinet

 

nu mă mai gândesc la tine

ultima oară când am discutat banalităţi

erai mai minunată decât îndrăzneala mea de a te lua de mână

 

nu mă mai gândesc la tine

fereastra ta muşcată de flori

mi s-a lipit de retină ca o lentilă de contact

 

nu te mai văd acum decât pe tine

asta mai ales când închid ochii

pleoapele mele îţi păstrează imaginea

 

uite am inventat un raft de cuvinte

pe care le voi învăţa să se aşeze în formă de poem neterminat

nu mă mai gândesc la tine

 

14/04/2009

Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic

 

– Ei, cum îmi stă?

– Grozav.

– Nu era mai frumoasă aia cu bretele?

– Ba da.

– Crezi că se potriveşte cu cizmuliţele alea cu ciucurei?

– Poate.

– Mă duc să probez şi pantalonii. Să-i iau totuşi pe ăştia roz?

– Ştiu şi eu?

– Mda, ai dreptate, nu cred că merg. Îi probez totuşi.

– Bine.

– Mulţumesc, iubitule, că ai atâta răbdare.

– Ei, şi tu.

– De când staţi aici?, întreabă un coleg de suferinţă, după ce tânăra se întoarce în cabina de probă.

– Două ore.

– A ales ceva?

– Încă nu.

 

 

13/04/2009

Comoara din curtea bunicii

Trei copii se joacă în curte. Dau păpuşile pe leagăn şi râd când măgăruşul cade într-o parte, fix în nas. E amuzant, ce-i drept.
– … comorile mele din curte, o aud ei pe bunica spunându-i cuiva, la telefon.

Le vine aceeaşi idee în acelaşi timp. Băieţelul aduce o sapă pe care o descoperise lângă şopru. – Hai să începem căutările în grădina cu flori din faţa casei, spune fetiţa cea mare.
– Cine ajunge primul câştigă, spune fetiţa mică şi o rupe la fugă.

Aleargă toţi trei şi ajung în acelaşi timp. Se apucă degrabă să caute. Băieţelul râcâie pământul cu sapa, iar fetiţele privesc curioase. La un moment dat, vârful sapei loveşte ceva metalic. Fetiţa cea mică e iute: ridică bucata de metal din pământ. O şterge.
– U, citeşte fetiţa cea mare.
– R, continuă băieţelul.
– S, U, zice fetiţa cea mare.
– S, citeşte băieţelul.

Fetiţa cea mică i-a urmărit cu mare atenţie şi zice, grăbită:
– Usus!
– Nu, e Ursus, zice fetiţa cea mare.
– E un capac de bere, observă băieţelul.

Cei trei copii caută în continuare. Mai găsesc patru bulbi de ghiocei, pe care, după ce îşi dau seama ce sunt, îi îngroapă la loc, cu grijă. Apoi dau peste o bucată de cărămidă care căzuse din gard. Iau cărămida, o spală la robinetul din curte şi o aşează la loc, în gard.

Apoi merg în grădina cealaltă și caută sub măr. Băieţelul pare să fi descoperit ceva, pentru că vârful sapei a dat din nou peste ceva dur. După câteva minute, descoperă un os.
– Cred că l-a îngropat Havel, zice fetiţa cea mare.
Havel e câinele lui bunica. Adică, a fost. Era mare, blând şi îi iubea pe copii. Dar într-o zi s-a îmbolnăvit rău şi a murit.
– Să îngropăm osul la loc. Eu cred că Havelică vine noaptea să ne apere de hoţi. S-ar supăra dacă nu ar găsi osul pe care l-a ascuns aici. Eu nu vreau să se supere, zice băieţelul.

Copiii privesc prin curte şi nu ştiu pe unde să mai caute.
– În beci!, strigă fetiţa cea mică.
Dar cum să intre în beci? E întuneric. Băieţelul are o idee:
– Ne trebuie o lanternă!
Fetiţa cea mare ştie că bunica are o lanternă, într-un sertar din şopru. O găseşte. Lumina e cam chioară, dar merge.

Fetiţa cea mică pare cea mai curajoasă. Ea coboară prima. Urmează băieţelul. El ţine lanterna. Fetiţa cea mare îi îndrumă:
– Mai e o treaptă, atenţie!
Reuşesc să deschidă uşa. Intră în beci. E tare răcoare. Cercetează rafturile cu lumina lanternei. Cu timpul, ochii lor se obişnuiesc cu întunericul. Însă nu descoperă decât borcane cu dulceaţă şi cu murături, sticle cu vin şi cu sirop şi o ladă cu cartofi.

Atunci o aud pe bunica:
– Copii, la masă!
Nici nu şi-au dat seama cât de foame li se făcuse. Se bulucesc pe scări. Când ajung afară, în curte, trebuie să închidă ochii şi să-i ţină aşa până se obişnuiesc cu lumina zilei. Bunica îi vede. Sunt murdari.
– Repede, întâi spălare şi apoi la masă.

– Ce ne-ai pregătit?, întreabă fetiţa cea mare.
Supă cu tăiţei, pilaf de orez cu pui şi o surpriză, răspunde bunica.
– Ştiu ce surpriză: clătite!, spune fetiţa cea mică. A simţit mirosul de clătite proaspete.
– Mie îmi plac clătitele cu dulceaţă de vişine, spune fetiţa cea mare.
– Mie, cu ciocolată, spune băieţelul.
– Întâi mâncare şi apoi desert, le zice bunica. Dar mai întâi de toate, spălaţi-va bine. Unde v-aţi murdărit aşa?

Copiii se privesc.
– Am căutat comorile, mărturiseşte băieţelul.
– Ce comori?, întreabă bunica.
– Ai spus că ai comori în curte, spune fetiţa cea mare.

Bunica râde. Îi ia braţe .
– Voi sunteţi comorile mele, le spune.
Acum copiii si bunica lor sunt murdari de pământ si foarte fericiţi.

 

NOTĂ1. I-am lăsat pe copii câteva zile la Hunedoara, la bunica lor. Le-am promis că vor găsi, în fiecare seară, aici, pe blog, câte o poveste. „Dar să fie lungă, nu scurtă”, a comandat fiu-meu. Sper să fiu în stare. Prima poveste am scris-o în gând, azi-noapte. A doua nu stiu despre ce o să fie, dar mă tot gândesc la asta.

NOTĂ2. Am observat un lucru interesant. Initial, „rupsesem” povestea în două părti gândind că asa se poate citi mai usor. Dar am observat a) că partea a doua se citea prima, pentru că se aplică regula cronologiei inverse (ultima postare deschide lista) si b) poate de aceea, partea a doua a avut parte de un număr dublu de click-uri. De aceea, am decis sa adun ambele părti în una singură, asa cum era normal s-o fac de la început.

11/04/2009

Pricop. Epilog

Pricop îşi privea unghiile. Îi plăcea să fie tăiate îngrijit, rotund. Avea degetele plinuţe, ca nişte crenvurşti moi. Pe vremuri, era suplu. Acum, cureaua a ajuns la ultima gaură.
– Dar e bine, zice Pricop, aşezându-se mai bine în fotoliu.

Director de strategii implementabile, aşa scrie pe uşa lui care se deschide de două ori pe zi: dimineaţa, când intră în sediu şi după-masă, când pleacă să se mai gândească niţel. Până mâine.

09/04/2009

Viaţa fără bere

M-am întrebat cum ar fi viaţa dacă ar semăna cu un joc pe calculator. Cum ar fi să dai new game când ai greşit ceva? Cum ar fi să-ţi mai faci o echipă? Primul impuls e să zici că ar fi cool. Dar după ce te gândeşti un pic, îţi dai seama că ar fi aiurea.

Viaţa de-aia e mişto, fiindcă o trăieşti o singură data. Gândeşte-te, ai avea chef să mai mănânci doar griş cu lapte şi piure de fructe şi să aştepţi cel puţin 15 ani până la prima bere?

09/04/2009

Febră

Toate-s vorbe, vorbe, vorbe, dar creeaza atmosfera, i s-a intamplat lui Oliviu, parca era in transa, avea febra mare, s-a dus la Anda, prietena lui, unde mergi, ba, nu vezi ca e camin de fete, face portarul pe smecherul, ce naiba, doar il stie, e de-al casei, tovarasu’, unde te trezesti, e clar, are control, o ia pe Anda, merg amandoi in Regie, la familisti, la Cristina, o verisoara a Andei, sigur, intrati, voi dormiti intr-un pat, noi in celalalt, trebuie sa ai grija de el, uite ce febra are, se simte de aici,

zâmbesc, verisoara si barbatu-sau, treaba lor, ce bine e noaptea cu Anda in brate, parca si febra a mai trecut, Oliviu doarme butuc, dimineata pleaca impreuna cu barbatul verisoarei pana la facultate, el ii zice sa mearga la medic, se pot intampla tampenii din lucruri pe care nu le bagi in seama, bine, zice Oliviu, se despart, si ce sa-i faca aia la dispensar, are putina febra, mare smecherie, o sa stea in pat, ceai fierbinte indulcit cu miere, o aspirina, se simte mai bine numai cand se gandeste la asta si la Anda, profesorul de Rezistenta zice sigur, mergi la camin, multumesc,

usa e inchisa, unde naiba o fi pus cheia, poate a pierdut-o, totul incepe sa se invarteasca, unde sa mearga, ajunge la caminul de familisti, cioc-cioc, deschide Cristina, verisoara, se vede ca dormea, si-a tras pe ea un halat, in casa e cald, resoul e in priza, patul celalalt, patul lor, e inca desfacut, culca-te, Oliviu se dezbraca, totul e plutire, ea a adormit deja, intoarsa pe partea cealalta, cu spatele la el, totul e fierbinte, totul e febra, pleoape grele, uite halatul pe scaun, ce naiba, doar nu s-a culcat goala, deh, oricum, sunt ca si verisori, Oliviu se baga in pat, asternutul arde, dar tot ce conteaza e ca nu mai trebuie sa faca nimic decat sa stea intins, parca ar fi intr-o barca, totul se leagana,

a vazut odata la Teleenciclopedia doi pui de leopard ca niste pisoi, era un televizor alb-negru, a veni mama-leopard, i-a luat in gura, cu tandrete, cum oare nu i-a sfarmat, nu stie de ce i-a venit acum aceasta amintire, are lucrare la mate, la liceu, acum parcă e pe un deal verde, bate vantul, ii smulge foile, nu le poate aduna, foile scrise se invartesc in jurul lui, rezolvase, e vechiul vis care il chinuie din cand in cand, e intr-un carusel de la balciul din Polovragi, manastirea Bistrita, manastirea Horezu, alba ca un cearceaf, fosneste cearceaful, Cristina zambeste în somn, a visat ceva placut, Oliviu e intre somn si nesomn, si-a mai revenit putin, ar pleca la facultate,

nu si-a imaginat ca verişoara are sanii atat de frumosi, ups!, aerul e fierbinte, desi e atat de cald el tremura,
Anda ii spunea ca azi-noapte a scos resoul din priza, nu mai aveam nevoie de el pentru ca ardeai tu, Oliviu, l-a sărutat, daca te imbolnavesti tu vreau sa fiu si eu bolnava, esti nebuna, daca ma imbolnavesc eu tu trebuie sa fii sanatoasa, sa ma faci bine,

nu-si mai imagineaza viata fara ea, s-au cuplat acum doua veri, la mare, crezuse ca e doar o gagica misto dar avea si creier, citise carti care-i placusera si lui, nici nu si-au dat seama cum s-a facut dimineata, au stiut amandoi ca vor fi impreuna si nu se vor mai desparti niciodata, ce cuvant ametitor, niciodata, ce noroc au avut unul cu celalalt, la inceput nimeni n-a vazut cu ochi buni legatura lor, tot orasul vorbea,

cine stie ce poveste au Cristina si barbatu-sau, s-au casatorit in urma cu un an, niciodata n-a privit-o atent, nici macar acum, cand i-a alunecat un picior din pat, ia uite cum sta, gata sa se pravaleasca, pe marginea patului, isi aminteste de un coleg din armata, tipul vorbea in somn, veneau toti sa-l asculte, vorbea coerent, intr-o noapte a cazut din pat, dormea la cucurigu, in sacul de dormit, nu si-a putut misca nici macar o mana, sa dea din aripi, s-a auzit o bufnitura, s-au adunat cu totii in jurul lui, privea tamp de jos in sus, nu-si dadea seama ce i se intamplase, avea ochii mari si intrebatori, parca a deschis ochii verisoara Andei, ba nu, i s-a parut, trebuie sa o inveleasca, se ridica, parca ar fi cocotat pe picioroange, simte furnicaturi pe frunte, sub tample, pune mana pe un colt de patura,

era odata internat, niste analize, i-au luat sange, se albise la fata, of, barbatii, a facut asistenta, era barbat, ce naiba, s-a dus in salon drept, fara sa se clatine, s-a apropiat de fereastra, aerul era proaspat, rece, de dimineata, se vedea cartierul Chizid, se vedea padurea, iar in dreapta acoperisul Castelului, era la etajul 6, cineva a strigat de jos, a vrut sa vada cine dar n-a mai apucat, a auzit doar un vuiet, a urmat o senzatie ciudata, foarte placuta, altfel, s-a trezit pe jos, il dureau capul si omoplatii, nu si-a dat seama unde se afla, a vazut intai linoleumul albastru, peretii albi, a urcat in pat, ii vine o comparatie idioata, dar parca nici pe varful Carja n-a urcat atat de greu, e bine acum,

vede patul celalalt, nu e nimeni in el, vede o patura pe jos, intinde mana, o ridica si se inveleste, da sa se intoarca dar simte ceva sub cap, e o mana moale, indoita din cot, cu degete lungi, a vazut odata o colonie de pinguini, tot la televizor si tot alb-negru, desigur, era noapte, noapte polara, un tip ii lumina cu o lanterna, stateau, asa, stransi unul in altul,

si ei, in armata, la poligon, la tragerea de noapte, tot asa, claie peste gramada, parca ar fi fost intr-un meci de rugby, cel mai bine era de cel din mijoc, trasoarele taiau intunericul insurubandu-se, atunci a vazut o stea cazatoare, i-a arata-o unul mai de la margine, altul a spus ca e trasor, trage compania a 5-a, plutonierul Luca, aia trag aiurea, s-au impartit atunci in doua tabere, cei care au spus ca e stea cazatoare erau mai putini si au inceput sa dardaie de frig, pana la urma au cazut de acord ca era trasor si s-au ingramadit iar, era bine, apoi le-a venit randul sa mearga pe aliniament, locotenentul Mitran urla la ei,

ba nu, nu e Mitran, e sotul Cristinei, venise in camin impreuna cu un coleg, sa-i dea un curs, ii da cursul, aproape il loveste cu el, ala pleaca mut, sotul Cristinei vorbeste tare, pare nervos, arunca haina pe scaun, Cristina are apa pe fata, cere un prosop, barbatu-sau i-l intinde, ba nu, ii trage o palma, ecoul il loveste si pe Oliviu in urechi, Cristina e îmbrâncită, cade pe scaun, trosneşte ceva, a căzut pe pe haina lui Oliviu, pe buzunarul in care isi tine stiloul, are degetele albastre,

ii striga tarfo, Oliviu se freaca la ochi cum a auzit ca trebuie sa faci ca sa scapi de un vis urat, sa te trezesti, s-ar ciupi, imbraca-te, lui i-a strigat, ce te holbezi asa, cara-te, cu el vorbeste, sunt doar ei in camera, ce s-a intamplat, ce problema ai, hai, pleaca, te rog, zice si Cristina, stins, o fi murit taica-sau, era bolnav, porcule, el e porcul, ce vrei sa spui, ce ai, nu inteleg, n-aveti un algocalmin, ma doare capul, vezi langa oglinda, deasupra chiuvetei, zice ea, tu sa taci, urla barbatu-sau si o plezneste iar, ea tace,

Oliviu gaseste pastila, o inghite si bea apa de la robinet, cu mana facuta caus, curvarule, ai zis ca te duci la medic, nevasta-mea-i medicul, porcule, nu stiu ce ma opreste sa-ti turtesc mutra asta prefacuta, eu stiu, se gandeste Oliviu, esti mai mic decat mine, abia imi ajungi pana la umar, si tu, tarfo, ce ti-a trebuit, cine stie de cand, prost sunt eu si proasta de verisoara-ta, pot baga divort, nenorocito, am si martor, cara-te, ma, hai, valea, pana nu te pocnesc, sunt un domn, unul fraier, boule, ca o iubesc pe vaca asta proasta,

hai, ma, ce te-a apucat, nu inteleg, ce naiba, e ca si cum am fi frati, lasa, ba, vrajeala, aseara am inteles, erai cu gagica-ta, la inceput si noi, pe unde puteam, dar sa te intorci in pat la nevasta-mea, nu-mi vine sa cred, sterge-o in clipa asta ca nu stiu ce fac, are un cutit lung pe masa, stai putin, cum poti sa-ti imaginezi asa ceva, porcule, hai, ma, nu inteleg de ce esti asa nervos, crezi ca n-are de ce, intervine ea si parca-l loveste cu ceva in cap, sunt nebuni amandoi, Oliviu isi ia haina de pe scaun si iese, o lasa plangand,

barbatu-sau statea infipt in mijlocul camerei, avea ceva comic in atitudine, ar fi putut sa-i cada un bec in cap, bine ca nu au pus si abajur, lui Oliviu ii rasuna in urechi cuvantul porcule si palmele de pe obrajii Cristinei, franturi de propozitii scurte, strigate, capul inca ii vajaie, are tamplele amortite, ii rasuna acel crezi ca n-are de ce, trebuie sa mearga la Anda, ii e dor de ea, afara a inceput sa fulguiasca, e placut, parca nici capul nu-l mai doare asa tare, e doar o amorteală si sunt furnicaturile din tample, parca ar fi intr-un pahar cu sifon, unde mi-o fi stiloul, se intreaba Oliviu.

Etichete: , ,
09/04/2009

am fost surprins

am fost surprins asupra faptului
noaptea la o oră despre care nu pot spune nimic
ce faci am fost întrebat
oameni suntem ce naiba de ce nu dormi
scriu am răspuns rănindu-mi secretul

nimeni n-a râs nici măcar gândurile mele
topite albastru în rezervorul stiloului chinezesc

au ieşit atunci în vârful picioarelor lăsându-mă
întredeschis precum uşa
apoi drumul s-a pierdut în întuneric
ânici cuvintele nu mai aveau chef de drum
destine paralele ca o masă copioasă
terminată la curtea regelui dac

NOTĂ. Nu stiu dacă are vreun sens să adaug facsimile cu pagini de ziar îngălbenite de vreme, pe asta o pun aici din inertie, e din Amfiteatru, anul 1988.
am-fost-surprins

08/04/2009

Uşa zgripţuroaicei din codrul fermecat (foto: Sorin Stanciu)

Am primit o fotografie de la Sorin Stanciu. Sec şi simplu. Cum eu, însă, sunt mai complicat de felul meu, am deschis un dialog. Îl redau:

Eu: Dă-mi, te rog, nişte detalii despre această fotografie.
Sorin Stanciu: Fotografie realizată în 1 apr. 2009, cameră Panasonic focală 70mm F-stop 4.5 ISO100.
Eu: Domnu’ artist, unde e făcută, ce reprezintă?
Sorin Stanciu: Uşă din lemn decorată cu elemente florale.
Eu: Om bun, e o uşă anume? Uşa bisericii nu ştiu care? Uşa casei unei bătrâne din Arad, veche de 89 de ani? (Bătrâna, ușa?) Sau cum?
Sorin Stanciu: Este uşa zgripţuroaicei din codrul fermecat.

Prin urmare, așa să-i rămână numele. Acum, iată si fotografia.

deco
Uşa zgripţuroaicei din codrul fermecat

08/04/2009

Împărat neapărat

Împăratul roşu
îşi umple fără grijă coşu’.

Împăratul gălbui
dă năvală, şui.

Împăratul oranj
râde, c-a făcut deranj.

Împăratul negru
e sobru şi, cică, integru.

Verde împărat
a venit şi s-a cărat.

Împăratul gri
nu suntem noi toţi, copii?

Etichete: ,
07/04/2009

Pe cuvânt de pionier

 

utc

Felicitare UTC completată la mişto de prietenul meu Tibi K. Nu ştiu cum a făcut rost de chesia asta în alb, dar atunci tare ne-am amuzat!

Iscat de amintirea despre Sandu, îmi vine să vă povestesc ceva: niște amintiri de pionier.

Cam de prin clasa a patra începuse „să mi se ia” de pioniereală. Niciodată nu-mi stătea bine cămașa aia albă, ieșea mereu din pantaloni (centura care trebuia să țină loc de curea era doar de decor, mereu largă). Nu-mi plăcea să port cravata, deși apreciam că e mult mai comod s-o tragi prin inel decât să-i faci nod (era un nod simplu, ca de frânghie, care se deznoda greu).

Îmi displăcea că trebuie să participăm la tot felul de festivități, în curtea școlii: adunările „pe unitate”. Eram comandant de detașament (șnur galben) și trebuia să stau drepți mai bine de o oră. Să cer raportul comandanților de grupă (șnur roșu), să dau raportul comandantului de unitate (șnur albastru). Erau niște ritualuri cărora începeam să nu le văd rostul.

Trebuia să cântăm. Oricât am vrut să scap, după aceea, de melodiile alea idioate, n-am reușit. „Soarele și pionierii/și-au dat mâna peste țară/Și-n adâncul primăverii numaiștiuceaufăcut”. ”Tot înainte, mândri pionieri/Muguri de lumini/Pe plaiul strămoșesc…”. Chestiile astea vârâte în creierele copiilor rămân înfipte acolo mai rău decât cipurile de care se sperie lumea acum.

De problema cu pionierii am scăpat treptat. Decisiv a fost faptul că, dintr-a cincea am schimbat școala și am trecut la șnur roșu, un trimestru, cred, apoi am intrat în binecuvântatul anonimat pioneresc. O singură dată mi-au folosit acele cântece. Era prin anul 1988, cred. Eram în Retezat, era noapte și trebuia să merg de la cabana Pietrele la Refugiul Gențiana. Drum cam de-o oră, în pas susținut. Aveam o lanternă chioară, eram singur și știam că trebuie să fac zgomot ca să țin deoparte eventualele sălbăticiuni. Așa că, după ce am epuizat repertoriul Alexandru Andrieș și cântecele de munte (inclusiv unele despre Caraiman, mare balsfemie!), memoria mi-a scos în față, salvator, porcăriile alea cu pionieri. Am fost sigur că nicio sălbăticiune nu va fi prin preajmă, așa că am dat replay și replay, în gura mare, până la Gențiana, de s-au speriat prietenii care mă așteptau acolo.

În perioada UTC deja eram dedat la golănii împreună cu grosul colegilor. Pe Dan N. l-am remarcat prima oară la o oră de germană, când se jura, abia ținându-se să nu râdă, că l-a văzut pe tovarășu’ din tablou scoțând o mână și salutându-ne. Tot cam atunci m-am ales cu o glumă: o felicitare de ziua mea. Recunosc scrisul lui Tibi și semnătura în clar a lui Victor Curelaru, șeful UTC pe liceu.

La PCR n-am ajuns. Se pusese problema prin anul II de facultate, deși nu învățam prea grozav. Am reușit să mă fofilez, apoi s-a întâmplat decembrie 1989. Un bun amic, ceva mai ambițios, n-a avut norocul meu. A fost membru PCR mai puțin de o săptămână. Săptămâna Timișoarei…

07/04/2009

Sandu

sandu1

Fotografie făcută în curtea Castelului Huniazilor (azi îi zice Castelul Covinilor) în ziua în care am fost făcut pionier (prin anul 1975). Aici îi ofer bomboane prietenului meu Sandu.

Astăzi e ziua lui Sandu. Nu l-am mai văzut de vreo 15 ani. Mai precis, de 14. Ultima oară preda literatură prin Boston, se însurase cu o tipă din Spania și avea o fetiță.

Până când am împlinit 12-13 ani, a fost cel mai bun prieten al meu. Citeam aceleași cărți (Doamne, ce mult citeam!), ne jucam cu indienii, băteam mingea (pfuu!, câte mingi am spart, d-ălea de 18 lei).

Habar n-am cum să mai dau de Sandu. Site-urile de căutare pe care le-am folosit nu m-au ajutat. Așa că l-am căutat în trecut.

Am găsit o fotografie din anul 1974. A fost făcută la câteva minute după ce fusesem făcut pionier. Clasa lui Sandu a oficiat (el era într-a patra, eu într-a doua). Ce să zic, eram mândru. Mă simțeam cool. I-am oferit lui Sandu niște bomboane.

07/04/2009

Conversaţie la Cal

Azi-dimineaţă am fost la Cora. Întâlnire cu Iepuraşul. În timp ce încărcam pachetele în portbagaj (parcasem în zona Cal), am auzit o voce:
– Cred că o să mă spânzur până acasă.
N-am crezut că e pentru mine, aşa că mi-am văzut de treabă. Era soare, era plăcut, îmi dădusem jos haina, eram doar în tricou. Dar am auzit iar:
– Cred că o să mă spânzur până acasă.
Atunci am întors capul. Era o femeie care îşi oprise căruciorul cu cumpărături în dreptul meu. Avea un pardesiu maro pe ea şi o helancă tot maro, un maro mai închis. Exact asta şi voia să-mi spună, că e cam gros îmbrăcată.
– Am crezut că o să fie mai răcoare, cred că mă spânzur până acasă, a mai zis.
– Da, i-am răspuns, e cald.
N-am ştiut ce altceva să-i zic, nu excelez la capitolul spontaneitate, dar se pare că a fostr OK. Mi-a surâs şi a plecat mai departe.

Mă tot întreb de ce a avut nevoia să-mi vorbească. Se simţea prost că e îmbrăcată neadecvat? Primăvara şi toamna ni se întâmplă ades lucrul ăsta, să credem că afară e mai cald sau mai frig decât este în realitate. Nu e vina noastră, așa e în anotimpurile de trecere. Iar femeia nu era o puştoaică, știa cum e cu primăvara, deci nu cred că s-ar fi putut simţi stânjenită în acest fel. Atunci? Voia doar să facă, niţel, conversaţie? Se oprise să-şi tragă sufletul în dreptul unui om şi i s-a părut firesc să schimbe două-trei vorbe? Poate.
Până la urmă, faza cu spânzuratul era doar o figură de stil. Era o parte a unei posibile conversaţii.

07/04/2009

Obiceiul

După ce se bărbierea pe un obraz, inginerul Popescu îl întorcea şi pe celălalt. Obiceiul era vechi, din anii liceului, şi avea la bază o superstiţie despre care inginerul Popescu, acum bărbat la a doua tinereţe, nu-şi mai amintea. Dar ştia cu precizie că există.

În dimineaţa zilei de 10.05.2008, inginerul Popescu, cu gândul la lucrurile măreţe pe care le punea la cale, a încălcat vechiul obicei.
– Arăt ca naiba, a recunoscut el, câteva ore mai târziu.

07/04/2009

ce lună plină

era lună plină şi el fugi după ea
era de două ori lună plină
şi ea alerga grăbită
cu toate că ştia că el o va ajunge din urmă

era o idee doar de lumină
şi el o atingea cu mâna
atunci ea se opri zâmbitoare dăruindu-i-se

când el a zis ascultă se auzea
doar respiraţia lui gâfâită
dar el îşi ţinu răsuflarea
era lună plină

06/04/2009

Ritualul absolvenţilor-decreţei

Am scris aceste versuri în clasa a XII-a. Colegii mei le-au ales ca motto pentru fluturaşi. Ştiţi ce sunt fluturaşii? Oare se mai „poarta”?

Pe vremea mea, absolvenţii de liceu îşi făceau fotografii, pe bucăţi şi în grup, la fotograful agreat de…, nici nu mai ştiu de cine trebuia să fie agreat, dar ştiu că mi se părea o afacere tare!. Alea în grup erau pentru Tablou, alea mici pentru fluturaşi.

Tabloul era o chestie mare, 150×100, cred, înrămată. Toate tablourile, de la toate clasele a XII-a din oraş (cred că erau cinci licee, deci vreo 30-35 de tablouri de la zi, plus încă vreo 20-25 de la seral; în orice caz, erau destul de multe, vorbim de decreţei!) erau expuse vreo două săptămâni în vitrinele din centru. Falirea cu absolvenţii era un obicei plăcut al comunităţii.

Pozele mici erau lipite pe fluturaşi – nişte cartoane lucioase pe care fiecare clasă a XII-a le personaliza cu tot felul de desene stilizate, lista absolvenţilor, a profesorilor, un motto şi un loc în care aboslventul scria o dedicaţie. Eu am făcut atunci în jur de 100 de fluturaşi, după ce am întocmit o droaie de liste cu colegi, profesori, prieteni, rude plus, obligatoriu, fete de la care speram să obţin, astfel, în schimbul fluturaşului, un sărut.

Neapărat voi adaugă zilele următoare imagini de epocă.

Până atunci, vă întreb: la voi cum era? Acum oare cum e, ce fac deosebit absolvenţii anilor 2000?

UPDATE. Așa cum am promis, iată fluturașul:

fluturas

fluturas1

06/04/2009

poem simplu

te du izbeşte dalta-n piatră
până la însângerare

când liniştea urcă
atunci vei afla coloana

infinitului săruta întâi iarba