Vedere din staţia de metrou Piaţa Victoriei 2
Se spune că după maşină (tramvai, troleu, autobuz) şi după femei nu trebuie să alergi niciodată, fiindcă mereu va veni următoarea. În principiu, nu-mi plac bancurile misogine (puteţi să mă acuzaţi c-aş fi ipocrit).
Despre femei nu vreau sa vorbesc acum; cu alergatul după mijloacele de transport în comun însă am o problemă. Adevărul e că niciodată nu am alergat după ele; nu ştiu dacă din comoditate sau fiindcă toţi o făceau. Mi s-a întâmplat să-mi plece trenul de Hunedoara de sub nas, în Gara de Nord, deci pot spune că ştiu ce spun. (Ca să fiu sincer, am încercat să prind trenul ăla, însă fără să năduşesc.)
După metrou n-am alergat însă niciodată. Privesc de fiecare dată cu stupoare lumea din jurul meu când traversez pasarela dintre Piaţa Victoriei 1 şi 2. În momentul în care se aude venind metroul de Pipera, cu toţii o iau la goană pe scări în jos, să-l prindă.
Am văzut oameni decenţi făcând asta, adică un lucru pe care îl consider indecent şi ilogic. De cele mai multe ori ajungeam, fără să alerg bezmetic, în acelaşi tren în care intrau şi ei. Primeam acelaşi premiu şi ceva putea părea nedrept, fiindcă nouă observatori neutri din zece ar fi spus că nu ni-l doream la fel de mult.
Azi dimineață s-a întâmplat inevitabilul: ne-am ciocnit. Mergeam în pasul meu, fluviul de oameni curgea pe lângă mine şi uşile metroului s-au închis când mai aveam doi metri până la ele. Am dat din umeri, apoi am auzit o voce de femeie în spatele meu: „Dar, domnule…”, a reproş. Atunci am developat micul ghiont de care avusesem parte cu câteva secunde mai înainte.
Mi-a părut rău de doamna care, poate, n-a prins metroul din cauza mea. Îmi place să cred, însă, că astfel a avut răgaz să îşi tragă sufletul, timp de trei minute, cât a trecut până când a venit următorul.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 