Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
Am spus-o de câte ori am avut ocazia: îmi place grafica specială de la google. Azi chiar am suflat în monitor, dar numai asa, usor, să nu sting eu lumânarea aniversară a google.
Logoul de azi, când google aniversează 12 ani
Wayne Thiebaud, autorul logoului de azi. Aici sunt o droaie de desene de-ale lui
P.S. Mă folosesc de prilej ca să vă arăt ceea ce, poate, n-ati salvat: logoul din ziua Aghatei Christie.
Mi-a plăcut atmosfera din acest desen. Tie cum ti se pare, Oana? 😉
Povestea băiaşilor v-am mai zis-o, niţel, în urmă cu ceva vreme. V-o reamintesc, celor care o ştiu deja, pentru că, azi, EVZ publică un articol amplu despre ei. Da, colega mea Georgeta Petrovici a făcut un drum până la Pecs, împreună cu Adi Păclişan (n-a trebuit să-i spun de două ori 😉 ) şi s-a întors cu aceeaşi impresie puternică pe care am avut-o eu, fascinată de băiaşi.
Gaăiţi aici articolul din EVZ şi, mai jos, pe cel din 1993 (revista Expres).
E o fotocopie la propriu, făcută după revista Expres. Daţi click pe foto pentru o imagine mărită! Sper să aveţi parte de o lectură plăcută.
Dilema de la ora cinci: De ce nu se spune „hai să vorbim între patru buze”? (Sau între două guri, na!) De ce se preferă expresia „hai să vorbim între patru ochi”? Suntem asa de avansati mental încât presupunem că ne întelegem din priviri, fără să fie nevoie de cuvinte?
Vine o vreme când dinţişorii de lapte ar vrea să plece. Sau poate nu vor ei, dar îi împing afară dinţii cei noi şi-i clatină zdravăn copiii care abia aşteaptă să se vadă că se fac mari.
Acela e momentul Zânei Măseluţă ( pe nou). Pe vechi, aruncam dintele căzut în spate sau peste casă (în vacanţele de la ţară) sau pur şi simplu se pierdeau undeva, după ce erau studiaţi atent de ochii curioşi ai copilului.
Am observat că mai mulţi adulţi împărtăşesc copilului temător de mare minune ce i se întâmplă mici secrete, din acelea pe care le ştie toată lumea. La rândul meu le-am spus copiilot chestia cu aţa cu care îţi legi dintele clătinat la un capăt şi clanţa de la uşă la celălalt, apoi chemi pe cineva să deschidă uşa. N-am pretins că eu însumi aş fi procedat aşa, în copilărie (aş fi minţit); le-am zis doar că e şi asta o metodă. Zilele astea am auzit însă cel puţin trei adulţi povestind că aşa făceau ei, ca şi cum ei ar fi iventat metoda (poate era un fel de a fi mai convingători sau poate ei chiar credeau asta; nu am pus întrebări suplimentare).
Până la urmă, dinţişorul a fost scos cu mâna (după multe clătinături; ţin să menţionez: muuuulte!).
Ştiu că, pentru copil, ideea că vine o Zână, noaptea, îşi ia dintele şi lasă în locul lui un ban e mai tentantă decât interesul pentru valoarea acelui ban. Valoarea e dată de joc, de mister („dar ce face cu atâţia dinţişori?”). Mai ştiu şi că, azi-noapte, Zânul cu tricoul galben a căutat. la lumina telefonului mobil, mult şi bine. Dinţişorul nu fusese lăsat sub pernă, ci ţinut strâns în mână (până la un moment dat). Acum e totul OK, copilul râde în somn, ştirb şi fericit.
NOTĂ. Recomad şi Adevărul despre Zâna Măseluţă.
Am scanat un desen făcut de Carina, la grădinită. Din păcate, nu l-am scanat prea bine – sunt probleme cu contrastul (stiu, LeP, tu mi-ai zis!). Sper însă să distingeti ce-i acolo, pentru că vă provoc la comentarii. Eu cred că e un desen foarte eco (copacul e mai mare ca blocul) si foarte orientat spre familie. Probabil că tati trebuie s-o tină mai mult în brate.
Mă gândesc că cei mai multi dintre voi ati văzut deja faza de mai jos. „E tare”, i-am zis amicului meu Horia, din Cluj, care mi-a trimis-o, „am mai văzut-o”.
„Stiu, bănuiam asta, dar e genul de fază PA (cum l-ai definit tu)… care îți spune ceva și despre ce s-a întâmplat înainte și care te face să te gândești și la ce urmează”, mi-a răspuns Horia.
De-aia zic: priviti gândindu-vă că vă uitati la un PA. E un film PA adevărat.
În ziua meciului CFR Cluj – FC Băsel (gluma îi apartine unuia de la Radio ZU, mie mi-a zis-o Ghibu), Hotnews iese cu un articol nitel tendentios, spunând că elvetienii de la ziarul Blick au scris, încă si mai tendentios, că orasul Cluj e unul în care apa si energia electrică sunt un lux. Am dat fuga la articolul original.
Una dintre cele 38 de fotografii care însotesc reportajul publicat de ziarul elevetian Blick în ziua meciului CFR Cluj – FC Basel. Recunoasteti: a) imaginea e dezolantă, b) peisajul e comun pentru ochiul românului. FOTO: Blick
Înainte de orice, să nu uităm că Blick e un tabloid, că jurnalistii ăia vin dintr-o tară în care nu se întâmplă mai nimic, totul merge ceas.
OK, articolul urmăreste, în mod vădit, aspecte socante pentru că vrea să vândă ceva cititorilor. (Dar vorbeste si despre centrul istoric, de exemplu). Partea cea mai naspa e că acele fotografii au fost făcute în Cluj. E drept, într-un cartier mizerabil. Dar e doar o accentuare a unei realităti, nu inventarea ei.
Eu cred că principala problemă, atunci când ne indignăm în fata unor astfel de articole, este aceea că nouă asemenea imagini ne par comune într-atât încât nici nu le mai vedem, desi le avem sub nas. O altă problemă e una cu iz provincial: pretindem, în sinea noastră, că altii ar trebui să se preocupe de „brandul nostru de tară”, desi noi ar trebui să fim primii revoltati. Părerea mea.
P.S. Hai CFR!
Aflu, via Mediafax, că fostul meu coleg, ani în sir, de la Pro TV, Cătălin Radu Tănase, va apărea într-un film cu Jean-Claude Van Damme.
Filmul „Weapon” s-a filmat în studiourile MediaPro (e tare Adrian Sârbu!). L-a un moment dat, Cătălin si-a prezentat omagiile, a spus cine e si ce vrea, asa că vedeta americană, citez, „a acceptat să facă câteva fotografii” cu vedeta Pro Tv.
„Nu mă aşteptam, în schimb, la ce avea să urmeze. Din reflex, ţineam în mână microfonul cu sigla Pro TV. La un moment dat, zâmbitor, mi-a smuls microfonul din mână şi mi-a luat el mie un interviu. Ce credeţi că m-a întrebat? Cum îmi place România?”, continuă Cătălin.
Adevărul e că, nu stiu de ce, ne simtim obligati să-i întrebăm pe străini chestia asta, ca si cum chiar ne-am mândri cu tărisoara noastră. E provincialism sau doar amabilitate?
Recent am avut ceva treabă prin Călărasi. La un moment dat, fiind eu destul de stresat de trebile ce le aveam de rezolvat, mergeam cu masina pe un bulevard central, însotit de o distinsă doamnă care, ca să umple tăcerea, probabil, m-a întrebat: „Si, vă place Călărasiul?”. Am cam tăcut, pret de 10-15 secunde, concentrat pe nu stiu ce intersectie, asa că, probabil pentru a repara situatia, doamna a continuat (acum simteam o oarecare mândrie): „Stiti că i se zice Orasul Trandafirilor?”. Nu stiam si nici nu mi se părea ceva evident. „Da?”, am zis. Apoi am văzut că benzile de circulatie ale bulevardului cu pricina aveau, într-adevăr, o zonă verde cu trandafiri într ele. „A, uite, sunt trandafiri pe aici, cred că miroase plăcut primăvara-vara”. Cred că am zis ceva OK, pentru că doamna cu care eram în masină mi-a povestit cum miroase a trandafiri.
ai murit dar încă îţi cresc unghiile
încă ai părul ciufulit şi parcă ai spune ceva
puţină atenţie (vă cer) o secundă de linişte
ca atunci când (tânăr fiind) mi-au tăiat
un neg de pe fund
un neg uriaş mi-au spus ai copii (n-aveam)
umple negul cu boabe de grâu (au spus)
uite pun un pumn de boabe înăuntru
îl leg cu aţă de prelată (o aţă tare)
era ca o minge neagră se auzeau grăunţele (zornăind)
ia-l acasă şi du-l copiilor să se joace cu el
găseşti tu nişte copii (până-i faci pe ai tăi)
ce-i prostia asta (m-a întrebat prima soţie)
de ce ai adus negul acasă (plin cu grăunţe)
păi dacă mi l-au dat
iaca acum am murit (e ciudat)
vă miraţi că vorbesc că-mi cresc unghiile
eu (unul) mă mir
Atentie: urmează o fotografie nerecomandată minorilor, femeilor cu copii în brate si cardiacilor
O surpriză pentru fanii celebrei proze arhiscurte „Pana de gâscă”: fotografii, în premieră, cu personajul principal
Îi recunosti dintr-o privire pe cei care se întorc din concediu. Au figura aceea de „proaspăt întors din concediu”. Sunt relaxati, destinsi (deseori, bronzati). Aduc cu ei câte ceva din locurile pe unde au fost.
„Mi-am zugrăvit tot apartamentul”, mi-a spus o colegă. O săptămână lucrase, împreună cu sotul. Mi-a spus că e obosită, parcă ar fi călcat-o trenul, dar multumită. Făcuse o treabă, economisise niste bani. Si, da, părea „proaspăt întoarsă din concediu”.
Mina asta relaxată, aerul ăsta normal doar câteva zile durează. La unii două-trei, la altii aproape o săptămână. Apoi le vine si lor rândul să-i observe pe cei proaspăt veniti din concediu si să le spună că arată bine, au un ceva aparte. „Dar trece”, adaugă, întelept.
Am primit de la tibike un mail cu titlul pe care l-am împrumutat pentru această postare. Am împrumutat si fotografia. Nu cred că a făcut-o el, doar dacă n-a dat o tură prin Las Vegas în weekend. Nu m-as mira dacă veti fi văzut această fotografie si altundeva, altcândva. În mod normal, tine mai mult de genul tabloid.
O public, totusi, pentru că aici este vorba despre un fenomen: deseori, odată ajunsi în străinătate, oricare ar fi ea, românii se comportă ca si cum ar fi singuri acolo, spun măscări, în gura mare, că si asa nu-i întelege nimeni. Wrong!, după cum spuneau strămosii nostri, dacii. Chiar dacă nimeni nu ar pricepe ce înjură (ăsta e cel mai răspândit mod de exprimare de gen), e clar că înjură, că vorbesc murdării. Si, în orice caz, pricep ei însisi. Important e să si înteleagă.
O mică sansă pentru românii care privesc de sus peste Prut: se pare că tipul a plecat din Basarabia. Cel putin asa sugerează abtibildurile de deasupra „numărului de înmatriculare”
P.S.Nu stiu cine a făcut fotografia.
Pentru un cosaş plăteşti 80 de lei/zi, plus mâncare şi băutură. Teoretic, începe ziua de muncă la 5 dimineaţa. Practic, pe la 7, după ce îmbucă ceva. La 10 face o pauză de o jumătate de oră, când ia o mică gustare. Trage apoi până pe la 13, când mănâncă şi apoi se întinde puţin, la umbră. De la 15 la 17, mai bagă o tură. Apoi mănâncă bine, bea sănătos şi ne vedem mâine.
Cel puţin aşa am aflat astă-vară, în timpul cositului, undeva, pe dealuri olteneşti.
Pentru o menajeră care îţi face curăţenie în casă plăteşti 80-100 de lei/zi. Vine la 7.30 şi pleacă…, nu ştii când. Atunci când vii acasă de la birou, găseşti apartamentul curat (cel puţin acolo unde se vede; dacă tragi niţel canapeaua sau cauţi unghere mai ascunse, găseşti praf doldora, dar cine se uită acolo? Şi, apoi, e greu şi unde găseşti o femeie de încredere căreia să-i laşi casa pe mână?).
Sunt munci comparabile? Merită să dai aceşti bani sau să-i câştigi?
Eu văd culorile în felul meu, care e diferit de al celor mai multi oameni. Dar de ce e rosul lor mai bun ca al meu? Dar nu despre asta am vrut să vă vorbesc. Ajungi, uneori, să spui despre o imagine reală că e ca o pictură, asa frumoasă e! (Temă de meditatie.) Cerul pe care l-am fotografiat aici, la apus, mi se pare incredibil de frumos. E o sărbătoare a culorilor.
P.S. Click pe foto pentru imagine-poster!
Aseară am plecat de la birou un pic mai devreme decât de obicei. Norocul meu! Pentru că am avut parte de o priveliste cum rar mi-a fost dat să văd în Bucuresti (sau, poate, în Bucuresti nu mă prea uit în jur, că sunt mereu grăbit?).
Am văzut un apus de soare fantastic. Mi-am multumit, în gând, că am la mine aparatul de fotografiat. Apoi m-am cătărat pe un gard. A iesit ce vedeti!
Nu mă pot hotărâ care fotografie îmi place mai mult. Pentru că, în mod normal, ar fi trebuit ca aici să fie numai una. Dar care? Aceasta sau prima?
Au venit din Irlanda. Au stat două nopti în Bucuresti. Erau avertizati că traficul e teribil, de aceea n-au închiriat vreo masină. De ce să mă stresez să schimb viteza cu mâna dreaptă, când si asa as fi stresat de trafic?, mi-a explicat el. Dar noaptea, la zece si jumătate, s-a circulat foarte OK prin Bucuresti (desigur). Nu-i chiar asa rău traficul, mi-a zis, când a ajuns la hotel. Stai să vezi!, l-am avertizat. A doua zi a văzut.
Unde să duci pe cineva care vine prima oară în România, care-si face concediul lângă Sibiu, la o pensiune cochetă, si vrea să stea o zi prin Bucuresti? (Iar tu n-ai cum să-ti iei liber de la serviciu.)
Seara, la Caru cu Bere, mi-au spus că le-a priit la Muzeul satului (fixul meu!) si le-a plăcut la Muzeul de Artă contemporană. Acum se află într-un tren care serpuieste printre dealuri, cred.
Am ales o fotografie cu fiică-mea, făcută vara trecută. Tocmai mi-am dat seama că a trecut un an de când n-am mai fost pe la Muzeul satului. Trebuie să repar!
Probabil că din cauza prea multelor belele de zi cu zi (de exemplu, explozia de la Maternitatea Giulesti), un articol savuros din EVZ „n-a avut priză”.
Ideea articolului (despre cum văd copiii viitorul – vă amintiti acel obsedant „noi, în anul 2000”?) mi-a venit la Shanghai, atunci când am văzut o expozitie de picturi făcute de copii.
Pictură de Zhou Tiantian (8 ani), fotografiată la ultimul etaj (14, cred) al Pavilionului Chinei din Expozitia mondială Shanghai 2010
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită (eu zic că merită!)
Revenind la articolul din Evz, iată câteva citate grozave:
# „Sper ca peste 20 de ani să dispară siropul alb, antibiotic, pentru copii. Odată am vomitat de la el. Sper să dispară pentru binele copiilor, pentru că are un gust scârbos, şi în locul lui să se inventeze unul cu gust de piersici” (Maxim, 7 ani)
# „Viitorul vine peste o sută de ani, când o să moară toţi oamenii din lume şi o să ne naştem din nou. Atunci o luăm de la capăt. Tot noi ne naştem şi facem aceleaşi lucruri. O să fie un alt preşedinte, că Băsescu o să moară şi nu ştiu sigur dacă se va mai naşte” (Alexandra, 6 ani)
# „O să ne întâlnim cu extratereştri. La mijloc. Şi noi o să-i găsim pe ei, şi ei pe noi” (Sara, 10 ani)
# „Cei care vor face rele vor primi o injecţie cu bunătate” (Sara, 10 ani)
# „În curţi vor exista semne care interzic accesul hoţilor. Va fi un mare X, deşi nu cred că hoţii respectă semnele” (Alexandra, 6 ani)
Nu stiu de ce o postare de pe un blog poate să înduioseze. Trei-patru vorbe scrise de cineva cu care nu te-ai întâlnit niciodată si, probabil, nici n-o să te întâlnesti, pot să-ti facă ziua (sau măcar minutul) altfel. Cert e că, pe mine vestea că autoarea Dianei se mărită m-a înduiosat. Îi urez casă de piatră si să fie fericită si o povătuiesc să se bucure de clipă si să nu-si piardă vremea cu detalii organizatorice.
UPDATE. Laura Driha mă trage de urechi, si merit asta, că n-am zis nimic atunci când a anuntat ea că se va mărita. Pur si simplu, mi-a scăpat. Mea culpa! Citind azi anuntul, mi-au dat lacrimile. Nu-s nici pe departe un tip plângăcios, dar m-a emotionat cum a descris momentul:
Cerere în căsătorie
Pe plajă, în mijlocul zilei. Fără masă pompoasă. Şi fără să mă înec cu inelul din prăjitură. Aveam noi o cărţulie, i-o dădusem eu cadou de ziua lui. Citeam din ea de zilele noastre Şi mi-a zis că vrea să citim. Şi imi zice: „Dar pentru poezia asta trebuie să mă aşez.” Şi se pune în genunchi. În ambii genunchi. În faţa mea… Am crezut că mor. Mi s-au înmuiat picioarele… Nu mă puteam gândi decât la faptul că azi am venit în balerini în loc de tocuri şi cum naiba mi-o sta părul la vântişorul de pe plajă. Şi am zis DA.
Asa-i că e un PA extraordinar?
În concediul meu de 3.500 de kilometri prin România, de la care a trecut deja o vesnicie, m-am descoperit fascinat de cer. Am fotografiat cerul din tot soiul de locuri – si de fiecare dată era altfel.
Bucată de cer văzută pe dealurile comunei Mărgău. Se apropia o ploaie strasnică. Intersant e si cât de multe cabluri apar aici.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită
Călin Hera. PA-uri şi mirări 